Anul acesta se împlineşte o jumătate de secol de când Algeria şi-a câştigat independenţa, fapt ce continuă să rămână unul dintre cele mai delicate subiecte din istoria contemporană a Franţei, a doua criză masivă internă după problema colaboraţionismului din timpul celui de-al doilea război mondial.
Dacă majoritatea fostelor colonii ale ţărilor occidentale şi-au dobândit mult râvnita independenţă pe cale paşnică, în urma unor negocieri, Algeria face parte, alături de alte câteva state (Irlanda, Vietnam, Angola, Mozambic etc.) din categoria celor care au fost nevoite să ducă un lung război de eliberare, pentru a folosi terminologia marxistă.
Algeria nu ar fi reprezentat o excepţie în amplul proces de decolonizare din secolul trecut, dacă nu ar fi găzduit o numeroasă comunitate franceză, cea mai serioasă colonizare franceză după Québec, regiune pierdută în secolul al XVIII-lea, fiind, în acelaşi timp, cea de a doua comunitate europeană ca mărime din Africa după cea sud-africană, formată din combinaţia politică dintre afrikaaneri şi englezi. Originea termenul de pieds-noirs (picioare-negre) rămâne destul de incertă, el nefiind privit cu mult entuziasm nici chiar de cei asupra cărora se aplica şi care preferau denumirea de francezi din Algeria. Se pare că ar proveni de la bocancii şi jambierele înnegrite ale primilor militari francezi care au ajuns în Alger, după 1830. Denumirea a cunoscut o relativă consacrare în timpul războiului din Algeria (1954-1962) şi după dobândirea independenţei de către aceasta, în urma Acordurilor de la Evian.
Una dintre caracteristicele importante ale pieds-noirs l-a constituit melanjul etnic. Chiar dacă elementul francez a fost majoritar (format mai ales din alsacieni şi loreni, care au fost încurajaţi să emigreze în Algeria după înfrângerea franceză şi ocuparea celor două provincii de către Prusia, în 1870), lui i s-
