M-a zăpăcit de tot zăpada. Nu doar pentru că trebuie să plec cu ore întregi înainte de acasă, ci pentru că mi-a bulversat liniştea familială. Am, slavă lui Dumnezeu, doi copii. Unul merge la grădiniţă, altul la şcoală. Zi de zi, stau cu sufletul la gură să aflu dacă se duc sau nu se duc la ore. M-a zăpăcit de tot zăpada. Nu doar pentru că trebuie să plec cu ore întregi înainte de acasă, ci pentru că mi-a bulversat liniştea familială. Am, slavă lui Dumnezeu, doi copii. Unul merge la grădiniţă, altul la şcoală. Zi de zi, stau cu sufletul la gură să aflu dacă se duc sau nu se duc la ore.

Când îşi aduc aminte guvernanţii, anunţă, când nu, cum ţi-o fi norocul. I-am dus pe zăpadă, pentru că nu se anunţase nimic, şi erau singurii copii prezenţi. Înapoi cu ei acasă. Şi uite aşa, un du-te-vino care mi-a deranjat nervii. Nu de alta, dar, aidoma a sute de mii de români, copiii n-au cu cine rămâne acasă. Ori stau cu mine o perioadă, ori trebuie să-şi ia nevasta mea liber de la serviciu. M-am certat pe această temă cu Oana Badea, secretar de stat la Ministerul Educaţiei, de altfel o doamnă super de treabă şi o profesionistă. Mi-a explicat că totul ţine de Consiliile Judeţene, nu de minister. Nu pricep în ruptul capului de ce în astfel de perioade nu se închid şcolile pe perioade mai lungi de timp. Câte o săptămână, două. Au timp să recupereze în primăvară, vară. De ce să mi se îmbolnăvească copilul şi oricum să nu facă ore? Poate ar trebui să fim mai maleabili, să înţelegem că heirupismul ăsta nu duce nicăieri. Aidoma fotbalului, poate ar trebui să avem un alt calendar al învăţământului. Şi nu e vorba doar de copiii noştri, care, de bine, de rău, învaţă în oraşe, ci şi de cei din mediul rural. Nişte îngeri, care trebuie să se deplaseze şi câţiva kilometri pentru a ajunge “oameni cu carte”. Asta cu învăţatul iarna, cu nămeţii sub geam, numai pentru că aşa trebuie, mi se pare