Circulă ideea că reportajul este un gen neglijat sau care a fost prea puţin exploatat în cultura română. Aud voci care deplîng slaba reprezentare, lipsa de tradiţie, absenţa numelor importante, a titlurilor valoroase. Nimic mai fals. Reportajul are un nume şi o nobilă tradiţie. Ele trebuie doar descoperite. Chiar şi tentaţia de a compara experienţele culturale autohtone cu modelele francez sau anglo-saxon nu este nouă. Ea a marcat dezbaterea despre reportaj în deceniul al treilea al secolului trecut. Problema interferenţelor dintre jurnalism şi literatură nu este nici ea nouă, a fost pusă în pagină de avangardismul românesc şi continuată din perioada interbelică pînă în prezent.
● Anul 1848. La sfîrşitul secolului al XIX-lea, reportajul se afla la începuturile sale, preluînd formulele reportajelor de eveniment din presa franceză, model pe care îl aveau cei mai mulţi gazetari ai momentului. În anul 1848, citim în Curierul românesc, Poporul Suveran, Pruncul român, România, Gazeta de Transilvania reportaje despre Revoluţia din 11 iunie de la Bucureşti, despre desele răzmeriţe din Cîmpia Libertăţii pentru reformă, pentru Constituţie, împotriva ocupării Bucureştiului de către turci sau despre îngroparea victimelor răzmeriţelor. Subiectele sînt fierbinţi, informative, cu personaje reale, prea patetice uneori, sau cu scene care fac să pălească istoria, aşa cum a fost ea scrisă în manuale. Pentru unii dintre cititori pasajele următoare vor părea hilare, dar ele sînt veritabile scene din reportajele vremii.
● Revoluţia. „Pe la 6 ceas, s-a arătat în piaţă, în Lipscani iuncarul Magheru, cu patru tineri civili, s-a suit pe o scară ce era răzimată pe prăvălia d. Daniilopulo Lipscanu, a citit Constituţia ce o avea tipărită; însă pănă a nu să isprăvi de citit, au început din populul ce se adunase să zică că este bună. Ei au lasat cititul, au intrat într-o prăvălie şi
