„–... şi chiar vi se spunea prinţul reporter?“

Participant la un concurs de literatură, prin clasa a VII-a, îmi propusesem să scriu un „reportaj“. A ieşit o descriere a Termocentralei Mintia, aflată în apropierea oraşului meu, Deva, descriere împănată cu epitete, cu multiple inversiuni adjectiv-substantiv (în genul „măreaţă ctitorie“, „harnici muncitori“), după modelul a ceea ce aveam la vremea aceea (mijlocul anilor ’70) în manualele de Limba şi Literatura Română. În 1986, fără un motiv anume, fără a şti cine a fost autorul, am cumpărat volumul Memoria reportajului, cuprinzînd texte publicate de Filip Brunea-Fox preponderent în presa interbelică. A fost o incursiune într-o altă lume, cu oameni în ipostaze care parţial se potriveau, culmea, propagandei comuniste oficiale, care, maniheist, punea totul în două scheme – perfecţiunea socialistă (cu mici excepţii, de gestionari care furau la cîntar) vs iadul capitalist. Am sesizat însă o nuanţă – faptul că perfecţiunea nu admitea contestaţie, în timp ce în iad existau (şi) cîrcotaşi. Era un gen de presă pe care mi-l aminteam vag din revistele Realitatea ilustrată găsite la Aiud, în podul bunicilor.

După 1991, anul în care am decis să intru în presă, am recitit cartea cu alţi ochi, cei ai reporterului. Scriitura lui Brunea-Fox se potrivea din ce în ce mai mult cu ceea ce începeam să găsesc publicat în ziarele postdecembriste – incursiuni în real, scrise cu nerv, aşa-numitele „felii de viaţă“, extrase şi analizate fără grila coşbuciană aplicată satului sau entuziasmul proletar specific „ctitoriilor“. În timp, reportajul s-a repoziţionat, supravieţuind din ce în ce mai mult în format destinat televiziunii – emisiuni gen Cu ochii-n 4 sau mai recentele România, te iubesc şi În premieră. De la unul dintre trainer-ii Şcolii BBC din Bucureşti, Michael Mulford, aflasem că ţăranul român este cel mai expresiv personaj