Recunosc, blues-ul nu reuşeşte să-mi mai răpească timp aşa cum o făcea pe vremuri. Cu mici excepţii, şi alea foarte electrice (vezi Jimi Hendrix – Blues, singurul disc pe care-l ascult an de an), aflate departe de sound-ul original din Delta fluviului Mississippi. Şi poate cîte un John Mayall, din cînd în cînd. Totuşi, mai există şi vectori care reuşesc să mă urnească spre raftul prăfuit ce găzduieşte discurile de blues. Un astfel de brînci în douăsprezece măsuri am primit în urmă cu ceva vreme, atunci cînd am aflat programul celei de-a opta ediţii a Festivalului de Blues de la Sighişoara (23-25 februarie, www.blues-festival.ro). Demarat ca o sărbătoare a blues-ului autohton, în 2005, festivalul a căpătat imediat arome exotice chiar de la a doua ediţie. De atunci, o mulţime de muzicieni străini foarte valoroşi au urcat pe scena Sălii „Mihai Eminescu“, reuşind să transforme întîmplarea din cetatea medievală a Sighişoarei în cea mai consistentă dedicată acestui gen, din România. Ediţia acestui an este una în care programul este susţinut în exclusivitate de repezentanţii continentului care a plămădit acest gen muzical, acum mai bine de 100 de ani. Cinci momente americane, aşadar, plus unul canadian, plin de culoare şi graţie, constituie afişul acestei a opta ediţii, care se anunţă fierbinte, la propriu.
Joi, 23 februarie – La mulţi ani, Johnny Winter!
Contrar balansului clasic al unui festival, se pare că prima zi este cea mai „tare“, cel puţin dacă ne referim la greutatea celor două nume care urcă pe scenă. Deschide festivalul Samuel James, care poate nu vă spune prea multe, deşi ar trebui. O combinaţie fatală de trubadur medieval şi povestitor modern, o fericită adunătură de muşchi, tatuaje şi pasiune, jumătate Charlie Patton, jumătate Tom Waits, care mîngîie cu acelaşi talent chitara rezonatoare, mandolina, muzicuţa, chitara clasică sau chiar pianul,
