Structura instituţională a statului rus este astfel construită încît factorul principal în formarea percepţiei despre sine şi despre locul statului în lume vine de la autoritatea supremă cu puteri cvasimonarhice a preşedintelui şi administraţiei sale. Direcţia societăţii este în cea mai mare parte dirijată de elitele de la Kremlin care, o dată la cinci ani, sînt reinvestite cu legitimitate de către cetăţeni. În contextul putativei schimbări politice din decembrie 2011 şi martie 2012, ideile care servesc puterii drept contract informal cu electoratul sînt asistenţialismul durabil al statului, naţionalismul şovin, presupusa ameninţare externă, apelul selectiv la grandoarea Rusiei de altădată şi nostalgia după o reintegrare „blîndă“ a spaţiului postsovietic.

De ce votează ruşii pro-Kremlin?

După cum au demonstrat-o toate ciclurile electorale ale Rusiei postsovietice, partidul sau alianţa de partide şi asociaţii pro-putere cîştigă mereu. În sistemul social-politic hipercentralizat al Rusiei, statul întruchipează garantul social al tuturor ruşilor, în schimbul obedienţei faţă de proiectele social-politice pe care le avansează. În măsura în care nu există o sferă economică privată dezvoltată după regulile stricte ale economiei de piaţă, care ar servi ca alternativă la omniprezenţa sferei publice sancţionată exclusiv de stat, măsurile redistributive ale statului ca unic garant al prosperităţii ruşilor îl transformă pe acesta în subiect cvasiunic al schimbării politice legitime. Sfera privată, care ar trebui să genereze o contrapondere a cetăţenilor faţă de stat – cu ajutorul unor instituţii precum partidele politice, organizaţiile nonguvernamentale, companiile private şi alte grupuri legitime de interes cetăţenesc –, este puternic subordonată intereselor arbitrare ale Kremlinului cu ajutorul unei ierarhii birocratic-nomenclaturiste şi a instituţiilor de secu