Familia si prietenii care au aflat de ghinionul meu s-au mobilizat exemplar. Dupa uimirea previzibila ("E de la Cernobil, asa-i?"), compasiunea subtila ("Hai sa te imbratisez, saracu' de tine... Dar nu se ia, nu?") si sfaturile binevoitoare ("Sa nu mai vorbesti la mobilul ala nenorocit, ca te radiaza complet la creier!"), toata lumea a purces constiincioasa la cautarea celei mai bune solutii pentru mine. Iar in timpul asta, eu ma gandesc, asa cum imi scria un cititor, ca trebuie sa-mi scot tumoarea nu doar din cap, ci si din minte.
Iar problema devine cu atat mai dificila cu cat, asa cum se intampla in cazul a 99,99% dintre masculi, si eu o exasperez pe Melania aproape tot timpul, vaitandu-ma din cauza vreunei boli inexistente si ma dau de ceasul mortii pentru o simpla durere de cap. Nu mai zic cu cata scrupulozitate folosesc apa oxigenata, spirtul, praful de duda, pansamentele cu ceai de frunza verde si unguentele suedeze Made in China pentru o taietura la deget provocata de cutitul de intins unt.
Sunt insa un Bambi sfios cu ochi umezi, un biet mielusel ce asteapta sacrificarea de Paste in momentul in care trebuie sa ajung la doctori, unde ma tarasc cu picioarele ca de plumb, ravasit de transpiratii reci si atacuri de panica, in timp ce bolborosesc rugaciuni si-mi fac cruci cu limba in cerul gurii (scuza-ma, iubire, dar de data aceasta e chiar pe bune!).
Asadar, prima pe lista, e sa scap de fobia de medici si sa nu-i mai privesc chioras pe fanii devotati ai lui Hipocrate. Halatele albe sunt aici ca sa ma ajute, nu?, incerc sa ma conving cu jumatate de gura, in timp ce prin minte imi trece cu viteza fulgerului momentul in care, copil fiind, am lesinat atunci cand mi s-a luat sange si m-am trezit cu asistenta peste mine, carandu-mi palme cu o satisfactie aproape bolnavicioasa.
Apoi, ce sa fac cu gandul asta care ma sacaie,
