Atunci când dorea să obţină firmanul de domnie, domnitorul român – dar nu numai el – făcea obligatoriu o călătorie la Înalta Poartă. Cu o spaimă nemăsurată, dar şi cu speranţă. Chiar dacă obţinea firmanul, rămânea în pericol permanent de a fi mazilit şi cu sabia lui Damocles deasupra capului. Mai făcea şi după aceea călătorii, e drept, şi asta pentru că jurămintele de smerenie trebuiau reînnoite. Nu era suficientă îngenuncherea şi exploatarea sălbatică a ţării în beneficiul străinului musulman…Se nimerea însă deseori, ca odată cu el, dar fără ca să ştie unul despre celălalt, să vină pentru firman şi un alt (sau alţi) contracandidaţi. Sultanul trebuia să aleagă. Aşa că, bine informat de Marele Vizir, alegea. De regulă, pe cel mai obedient…şi mai capabil să servească cu devotament interesele sale şi ale Înaltei Porţi. Şi cel care dădea mai mult. Oricum, nu dădea de la el. Ceilalţi? Ghinion… Erau scurtaţi de cap, pur şi simplu. Li se pierdea urma în Bosfor, iar pescarii din zonă, contra contra cost, le recuperau uneori trupurile pentru familiile care doreau să-i îngroape creştineşte. Dar capetele nu le mai recuperau vreodată. Deci îşi pierdeau capul. Nu numai la figurat, ci la propriu. Zilele acestea m-am tot gândit la politica românească. Trecută, prezentă şi viitoare. Şi ceea ce o traversează ca un fir roşu, de continuitate istorică. În istoria noastră, cu rare excepţii – n-avem ce face, trebuie să recunoaştem – am tot pupat papucul cuiva. Dacă n-a fost turc, a fost rus sau austriac. Acum au venit la rând alţi papuci. Mai noi, mai lustruiţi şi…mai comozi. Pentru cine-i pupă, evident. Când am avut însă domni mândri şi curajoşi, care au vrut să ridice şi să înalţe moral şi material o ţară şi un popor, i-am trădat. Iar trădarea, a venit aproape întotdeauna din interior. De la ”şerpii crescuţi la sân”. Acum stau şi mă gândesc…dincolo de explicaţiile oficiale răspândi