Învăţământul ar deveni eficient şi competitiv internaţional dacă am finanţa elevul, şi nu instituţiile.

Nu există pe lume două locuri la fel. Suntem diferiţi. Comunităţi cu moduri de viaţă şi tradiţii proprii îşi modelează instituţiile potrivite. Te poţi uita împrejur în căutarea unor modele, dar nu le poţi prelua cu totul. Viziunile unificatoare, cu cât merg mai departe în căutarea unui numitor comun, cu atât devin mai abstracte. Se transformă în utopii. Europa unită s-a născut din ideile liberalismului clasic privind libertatea individuală ca cea mai importantă valoare culturală a locuitorilor ei şi a creştinătăţii în general. Astfel, statele europene ar fi trebuit să apere dreptul de proprietate şi economia pieţei libere într-un spaţiu al graniţelor deschise şi al schimbului liber de bunuri, servicii şi idei.

Tratatul de la Roma din 1957 nu făcea decât să restaureze aceste valori după o lungă perioadă, în care naţionalismul şi socialismul au dus la două războaie mondiale. Sub ameninţarea utopiei comuniste, Europa se unea în spiritul propriei tradiţii. Din frenezia căutării idealului s-au născut însă organisme birocratice de reglementare, s-a ivit ideea superstatului. Din zorii Evului Mediu şi până în secolul al XIX-lea, Europa a fost un spaţiu al diversităţii şi al pluralismului. Existau, concomitent, cele mai diverse sisteme de organizare politică. Competiţia aducea coerenţă, standarde comune şi convergenţă. Din această idee s-a născut Europa unită a lui Konrad Adenauer şi Robert Schumann. În contradicţie cu ea, din creşterea necontrolată a birocraţiei şi din ideea statului-părinte s-a dezvoltat canceros superstatul lui François Mitterrand, Helmut Kohl (în ciuda subsidiarităţii clamate) şi Jaques Delors. Generoasei idei liberale i-a luat locul un imperiu protecţionist în exterior, intervenţionist în interior, în care centrul dictează periferiei.