De la teorie la practică, reportajul a fost pentru mine un drum destul de hurducăit, cu multe ezitări, poticniri, imitări de stil şi lecţii învăţate după ureche. Cum am început să scriu reportaje şi cum personaje descrise iniţial ca un simplu „nea Ion“ sau o banală „tanti Aglaia“ au evoluat înspre „bătrîna care de ani de zile urcă dealul spre biserică, devenind astfel un principiu“, este o poveste de mai bine de zece ani.
A învăţa să faci un reportaj porneşte în primul rînd nu din manuale de tehnică, ci de la un mentor, care să ştie să-ţi atragă atenţia cînd entuziasmul creator te poate îndepărta de la un scop jurnalistic, înspre capcana pe care ţi-o întinde cuvîntul aşternut în goana penelului.
Pentru mine acest mentor a fost Magdalena Boiangiu. Tranşantă fără a fi neîndurătoare, îmi explica de fiecare dată cum şi ce anume greşesc. „Asta este pură literatură“ – mi-a reproşat odată cînd, mîndră de mine, tocmai predasem un reportaj făcut la închisoarea Rahova. Vorbind cu deţinuţii, mergînd prin celulele lor, văzînd detalii ale vieţii de după gratii, mă lăsasem furată de literatură, presărînd întregul reportaj cu argoul deţinuţilor, zugrăvind pur şi simplu ceea ce văzusem, trecînd totul în revistă, fără a răzbate însă dincolo de vizual, fără a dubla astfel imaginea cu semnificaţia. Retrospectiv îmi dau seama că părea un reportaj făcut de cineva rămas pur şi simplu cu gura căscată, incapabil să perceapă de fapt realitatea obiectivă dinlăuntrul unei închisori.
DE ACELASI AUTOR "Pînă şi bulgarii..." Poveşti alsaciene Schimbarea la faţă Cine hotărăşte soarta societăţii civile?Este inutil să povestesc enervarea simţită atunci pentru nerecunoaşterea „operei“ mele „de artă“. Bineînţeles, deşi bombănind, cel de-al doilea reportaj făcut printre deţinuţi, cel de la Penitenciarul Jilava, a lăsat pe plan secund descrierea, accentul căzînd pe semnificaţie. Ce
