Suntem un popor care avem parte în cursul unui an de anotimpul numit iarnă. De când clima s-a aşezat în tipare cât de cât stabile, iarna nu a fost niciodată aceeaşi. De foarte multe ori a adus viscol, urgie sau mari troiene de zăpadă, iar altădată a adus soare şi niciun gram de zăpadă.

Indiferent de feţele pe care le-a arătat de-a lungul timpului, despre iarnă se ştie că este un anotimp aspru, uneori câinos, pentru depăşirea provocărilor pe care le aduce în faţa oamenilor fiind necesară o pregătire materială deosebită şi nu în ultimul rând, o pregătire psihologică. Din nefericire, poate şi datorită traiului mizer, cauzat de sărăcie, românii uită că este necesară o astfel de pregătire. Îi prinde iarna cu cămările goale, fără fân pentru vite şi cu copiii dezbrăcaţi puşcă. Şi iarna nu iartă, parcă ar şti că atunci trebuie să lovească mai crunt. Dacă se întâmplă ca şi cei care conduc obştea de la cel mai înalt nivel şi până jos, nu îşi fac datoria ne aflăm în situaţia nedorită de apariţie a unor drame omeneşti profunde. Mediul rural este primul care plăteşte pentru lipsa de responsabilitate generală. Oamenii oraşelor sunt mai avantajaţi, pentru că aici există mai multe resurse tehnice şi financiare cu ajutorul cărora se poate lupta împotriva iernii. Cum arată un oraş românesc în mijlocul unei ierni crunte? Se duce o luptă îndârjită împotriva iernii, sau nu?

„Unde sunt vecinii, nene?”

Pe Strada Cetăţii, trotuoarele sunt pline cu zăpadă şi orice încercare de înaintare presupune un efort supărător şi uneori chiar o scurtă înjurătură printre dinţi, atunci când te afunzi în zăpadă sau când aluneci pe o limbă de gheaţă ascunsă. Abia pe la mijlocul străzii întâlnim o bătrână cu o lopată de lemn lată cu care curăţă zăpada din faţa casei. Pe cărarea îngustă formată de pasul trecătorilor, te strecori cu greu. Nu poţi fii depăşit şi nici nu poţi să depăşeş