● Habemus Papam (Italia, 2011), de Nanni Moretti.

Habemus Papam al lui Nanni Moretti are ceea ce la Hollywood se cheamă un high concept – un subiect a cărui prezentare în două vorbe e de-ajuns ca să umple sălile de cinema. Cîştigător-surpriză al voturilor celor mai mulţi dintre cei 120 de cardinali reuniţi în Capela Sixtină pentru a alege un nou Papă, cardinalul Melville (Michel Piccoli) are un atac de bartlebyism (căci nu degeaba îl cheamă ca pe creatorul clasicului personaj literar Bartleby – un copist care, după o viaţă întreagă de muncă umilă şi conştiincioasă, refuza din senin o sarcină de serviciu, cu formula „aş prefera să nu“) şi refuză să se arate mulţimii adunate în Piaţa Sfîntul Petru. Un psihanalist (care bineînţeles că e ateu şi care e jucat chiar de Moretti) e chemat de urgenţă să-l ajute, dar ce poate el să facă – silit fiind să-l consulte cu toată cardinălimea strînsă în jurul jilţurilor lor şi cu interdicţia categorică de a aborda subiecte precum mama, visele şi dorinţele reprimate? Habemus Papam a fost conceput într-un stil popular – în ambele sensuri ale termenului. În sensul care vizează strict tehnica de narare cinematografică, totul (pînă la un punct) e lucrat în linii mari şi clare. De pildă, obiectivele părţii din film care se cheamă „expoziţiune“ sînt bifate în cel mai simplu mod – prin introducerea unui personaj-reporter care să-l ia de mînuţă pe spectator şi să-i explice procedura de alegere a Papei. Apoi, portretele psihanaliştilor şi ale clericilor constau numai din trăsături preluate din folclor. Personajul lui Moretti e vanitos – tot repetă că el e cel mai bun; una-două ajunge să vorbească despre vicisitudinile mariajului său cu o altă psihanalistă, a cărei marotă de a pune problemele oricărui pacient pe seama neglijenţei parentale i-ar fi limitat ascensiunea profesională; mai tîrziu, psihanalista respectivă îl întîlneşte şi