Ca, in anul de blestem bolsevic 1949, Episcopul Grigorie Leu a fost ucis de guvernarea comunista devenind martir al Ortodoxiei, este un fapt explicabil: Prin actele sale de dreapta credinta si de aparare a ei, ajunsese a fi nu numai incomod regimului dictatorial, ci chiar periculos inaintarii acestuia, contrazicandu-l prin adevarurile ce ii erau intelese si crezute de populatie. Trebuia inlaturat; iar, fiindca personalitatea lui era in atentie publica atragand si coaguland rezistenta din Biserica, aceasta inlaturare s-a facut rapid, prin crima pagana.
Dar faptul ca, iata, la aproape trei sferturi de veac de la martiriul sau, dupa atatea documente scoase la iveala care dovedesc rezistenta sa in fata antihristului, dupa un alt martiriu, al fiului sau condamnat la moarte de aceiasi guvernanti, dupa carti intregi care-i infatiseaza patriotismul si drepta marturisire, inca nu se ridica lespedea de tacere si de ignorare a muceniciei sale, acesta este un lucru cu totul inexplicabil intr-o lume libera si transparenta mai ales intru Credinta pe care el a slujit-o! Este o nedreptate care persista, indepartarea ei apasand in primul rand asupra umerilor mei batrani.
O spun eu, cel care am constatat in trecutul nu prea indepartat ca aceasta tendinta de minimalizare a rezistentei noastre prin Biserica se rasfrangea nu numai asupra memoriei unchiului meu, ci chiar asupra faptului ca, in anii de instaurare a comunismului a existat un intreg Grup Sinodal de Rezistenta impotriva aservirii Bisericii la interesle guvernarii atee si ale Moscovei care incerca sa puna Ortodoxia in slujba lui Stalin. Si nu era doar o tendinta oarecare de nesocotire, ci una cu totul adversa, manata de interesul necinstit de a pune meritele „salvarii Bisericii” pe seama altora: A celor care pactizasera cu dusmanul si nu faceau decat sa o administreze convenabil pentru regimul comunist, adica f
