Îmi place la nebunie să mă dau cu snowboard-ul. Îmi dă o senzaţie de libertate nemaiîntâlnită până acum. Şi îmi place parcă mai mult datorită faptului că am reuşit să învăţ să mă dau de unul singur, după o tonă de căzături. Dar am reuşit ...
Snowboarding-ul e dovada mea că se poate şi dacă încerci, până la urmă vei reuşi. E dovada mea că pot şi poţi face orice. E dovada că atunci când lumea îţi spune că e greu şi că mai bine ai face altceva, tu poţi reuşi dacă ştii exact ce vrei şi eşti capabil să priveşti din vârful celei mai abrupte pârtii şi să-ţi spui: "Acum e rândul meu!". Filozofia poate fi aplicată în nenumărate domenii, însă când mă gândesc la următorul pas mereu mă imaginez în vârful pârtiei, la fel ca prima dată.
Eram la Mărişel, acum vreo patru ani, cu fratele meu, despre care v-am mai vorbit, şi cu ai lui prieteni, toţi mari amatori de snowboard. Zburau pe pârtie, se dădeau cu faţa, cu spatele, se roteau, săreau, câte şi mai câte. Eu, de cealaltă parte, nu ştiam nici măcar să îmi leg legăturile. Şi cu toate astea, nu m-am descurajat. Am privit cum fratele meu a dispărut uşor la orizont, după dâmburile de pe pârtie şi am început să râd când mi-am amintit răspunsul lui la întrebarea mea :
-Şi cum să fac? Cum să mă dau?
-Dă-te aşa cum mă dau eu, uită-te cum mă duc. Şi dus a fost. Aşa că nu m-am lăsat mai prejos, m-am ridicat în picioare pe placă şi am pornit. Vă daţi seama că am făcut vreo 30 de metri până la prima căzătură. Alţi 30 până la următoarea şi tot aşa. Începusem să împart pârtia în câte 30 de metri, să-mi planific căzăturile şi, deci, opririle.
Şi aşa am petrecut toată ziua, pe o pârtie care nu era bătătorită bine, era plină de bolovani, se întrezăreau pe ici-colo smocuri de iarbă, iar pentru urcare nu aveau decât un teleschi. După vreo două încercări, am decis că mai bine îmi dezvolt muşchii picioarelor urcând dea
