Garajul firmelor RGR Eco service e pe Şoseaua Mihai Bravu, lîngă staţia de metrou. Am intrat dimineaţa devreme în acea curte pătrată, de beton, la ora cînd forfota era în toi. Maşinile de gunoi, aliniate ca la armată, duduiau şi fornăiau. Şoferii încercau motoarele. Cîţiva oameni, cocoţaţi pe parbrize, ştergeau crusta de gheaţă care se formase în cursul nopţii. Din ţevile de eşapament verticale ieşeau gaze negre, risipindu-se pe cerul plumburiu ca nişte fire bătute de vînt. Într-un cuvînt, aveam înaintea ochilor o imagine neorealistă. Dispecerul m-a luat în primire, arătîndu-mi maşina în care urma să mă urc. Liaz-ul nou condus de Nea Marin (sînt convins acum că pe toţi şoferii îi cheamă „Nea Marin“). A trebuit însă să mai aştept, pînă cînd acesta a schimbat o roată. M-am suit înapoi în cabină, clănţănind de frig. (Parcă de fiecare dată cînd te urci într-un camion, e dimineaţă şi ţi-e frig.) M-au urmat doi oameni în salopete verzi şi m-am strîns să le fac loc. Gunoierii.
DE ACELASI AUTOR Presa artificială Un drum cu moroi Străini şi străini Comedia decoraţiilorMaşina a pornit zvîcnind, pe străzile Bucureştiului, în direcţia perimetrului de lucru: Drumul Taberei. Ca să rup tăcerea, am făcut o remarcă banală, ceva de genul: „Arată bine maşinile astea, nu ca ale RASUB-ului“. Cel din dreapta mea m-a executat imediat: „Dar oamenii nu? Şi noi sîntem civilizaţi, domnule“. Abia atunci am întors capul spre el, privindu-l. Trecuse de jumătatea vieţii, blond, uşor încărunţit şi cu un început de chelie, aş spune că avea aerul unui majordom de la un castel englez. Lucrurile deveneau interesante. Mănuşi noi, salopete curate, staţie Motorola la bordul maşinii… Un moment mi-a trecut prin minte că fusesem plasat într-o „autogunoieră de protocol“.
Pînă la urmă însă, aveam să mă lămuresc că era un echipaj obişnuit, la fel ca multe altele. Pe drum ne intersectam de multe
