Anul ăsta este unul de coşmar pentru deszăpezitori. Adică pentru firmele care au încheiat contracte pentru repunerea în funcţiune a arterelor de circulaţie şi a infrastructurilor urbane. Nu pentru că au (prea) mult de lucru. Ci pentru că această iarnă îi scoate dintr-un ritm cu care s-au obişnuit în ultimii ani: să muncească puţin pe bani mulţi.
Practic, această operaţiune este un fel de loterie. Pe baza unor calcule – despre care nu se ştie mare lucru – se estimează un anumit volum al operaţiunilor. De cele mai multe ori acest volum este considerabil mai mult decât cel real. Iernile blânde din ultimii ani au făcut ca în conturile deszăpezitorilor să intre bani din bugetele publice cu nemiluita. Ba, chiar, unii mai deştepţi, au organizat carteluri, în care mai multe firme se prezentau la contractări cu aceleaşi utilaje. Le prezentam frumos beneficiarilor la început de sezon, după care le mutau la alţii. Există – şi o anchetă va putea confirma acest lucru – firme de deszăpezire care, dacă situaţia o cerea, cumpărau sau închiriau utilajele după ce ningea.
Spuneam că operaţiunea este o loterie, pentru că nimeni nu poate să plătească aceste servicii cu ora, fără să şi le asigure dinainte. Imaginaţi-vă că, Oprescu de pildă, ar zice: eu nu mai fac contract cu nimeni. Când ninge, îi chem să deszăpezească şi-i plătesc cu ora sau cu metrul! Închipuiţi-vă ce s-ar întâmpla dacă la apel nu s-ar prezenta nimeni pentru că toţi cei disponibili au deja contracte cu alte entităţi administrative?
Nu există, deasemenea, nici o categorisire a gradului de complexitate a operaţiunilor. Cum s-ar rezolva – din punct de vedere contabil – o acţiune întreprinsă pe o arteră, care după câteva ore s-ar umple din nou de zăpadă? Cum demonstrează prestatorul că operaţiunea a fost executată, dacă administratorul vine şi constată că artera este impracticabilă?
Evident, sunt m