Reportajul nu este un obiect sacru, un exerciţiu de neatins rezervat numai cîtorva scriitori sau jurnalişti de top. Reportajul, aşa cum îl cunosc eu, nu este un gen de castă. De prea multe ori acest gen publicistic este privit ca o bijuterie rezervată unei lumi restrînse, doar pentru că a fost asociat unor mari condeie ale lumii, scriitori celebri care şi-au încercat stilul scriind reportaje de succes într-un anumit moment al carierei lor. Însă aceasta este doar o privire romantică şi superficială asupra unui gen gazetăresc foarte complex. Tabloul este mult mai larg şi este pictat în nuanţe diverse.

Ştiu că există zeci de definiţii ale reportajului, care mai de care mai complicate, dar de fapt lucrurile sînt aşezate cît se poate de simplu.

Reportajul se naşte atunci cînd un martor ocular al unui eveniment, mai mult sau mai puţin excepţional, descrie într-o manieră subiectivă şi cît mai expresivă ce a văzut şi ce a simţit. Pentru mine, reporteri au fost şi supravieţuitorii de pe Titanic, cei care au descris mai tîrziu ce li s-a întîmplat într-o noapte îngrozitoare în mijlocul Atlanticului, şi soldaţii care au trăit războaie sîngeroase şi au apucat să descrie mai apoi traumele lor şi ale celor de lîngă ei, şi supravieţuitorii Holocaustului, şi primul om care a păşit pe lună. Mai ales el, pentru că pînă azi nici un reporter n-a ajuns pe Lună, dar asta nu înseamnă că n-am aflat, de la cel care a călcat pe ea, cum arată suprafaţa Lunii şi ce se vede de-acolo. Reportajele cele mai bune de foarte multe ori nu sînt scrise de un reporter, oricît ne-am dori noi, jurnaliştii, să credem acest lucru. Reportajele bune nu aparţin unei categorii profesionale pentru simplul motiv că nu toate evenimentele excepţionale din această lume aşteaptă prezenţa unui reporter.

Este drept că, atunci cînd un reporter antrenat şi cu experienţă are norocul să se afle la locul po