În noaptea de 5/6 februarie 1952, regele George al VI-lea al Marii Britanii înceta din viaţă mai curînd neaşteptat, dat fiind că era încă un monarh tînăr – doar ce împlinise 56 de ani (pentru cei familiarizaţi mai mult cu Premiile Oscar decît cu istoria monarhiilor europene: acest George al VI-lea, de care vorbesc, e regele bîlbîit şi yet fermecător din mult-premiatul relativ recent film The King’s Speech). Fiica cea mare a regelui, Elisabeta (alintată în familie Lilibeth), se afla atunci, în acel februarie ’52, în drum spre Australia, într-un turneu care-o purta prin colonii pe-atunci britanice. La aflarea tristei veşti, Lilibeth s-a întors la Londra – şi a devenit Regina Elisabeta a II-a.
Au trecut 60 de ani. Recent, britonii au aniversat jubileul de diamant al reginei lor (jubileul de aur a fost serbat în 2002). Mi se pare a fi unul dintr-acele momente în care chiar şi cel mai înfocat republican – fie el român, sau francez, sau american, sau ce vreţi – nu poate nega evidenţa: monarhiile de calitate au, totuşi, nu numai valoarea, ci şi farmecul lor.
DE ACELASI AUTOR Cînd dna Merkel va primi ajutoare de la Madrid (şi Bucureşti) La un vin cu Don Quijote, pe teme de infrastructură De ce UE chiar merită Premiul Nobel Ce-am putea aştepta de la aceste alegeri?Deseori spunem că fiecare popor are conducătorii pe care-i merită. E doar parţial adevărat: mai corect ar fi să acceptăm că fiecare popor îşi creează propriii lideri. Regina Elisabeta a II-a e elementul de stabilitate al unei Britanii care, altfel, în şase decenii, s-a schimbat profund. Commonwealth-ul britanic nu mai arată azi ca în ’52. Televiziunea de stat, BBC Radio şi ziarul The Times nu mai domină informativ căminele britanicilor. În acele cămine, azi, sînt mai multe mame care-şi cresc singure copiii decît erau în 1952 – cu menţiunea că acum aceste mame se numesc „familii monoparentale“, pe cîn
