Nu pot să las fără reacţie articolul dlui Mircea Vasilescu din numărul trecut al Dilemei noastre. De la Platon încoace, tema intelectualilor în politică nu încetează să provoace. De la Platon încoace (şi nu mă refer aici la „Republica“, ci la „Scrisoarea a VII-a“), imersia intelectualului în politică este o experienţă necesarmente dramatică, o probă că lumea nu-l înţelege pe intelectual, subiect atît de drag romanticilor germani care au dus povestea asta la o dimensiune generală şi titanică, fondînd pe ea cea mai influentă teorie a geniului. Spui geniu, spui neînţeles. Şi, tot de-atunci, de la Platon, se agaţă de tema intelectualilor în politică o imensă prejudecată: intelectualii sînt băieţii buni, educaţi, care ştiu ce e interesul public şi ştiu cum să servească binele comun, dar care nu sînt lăsaţi să reverse peste cetate, prin politică, binele de care sînt în stare nişte fiinţe îmbătrînite în rele, vechii politicieni. În orice poveste despre cetate trebuie să se confrunte reformistul (omul bun) cu antireformistul (omul rău). Întotdeauna, intelectualul e de partea reformei, iar politicianul bătrîn se împotriveşte reformei. Mai ales la noi, această prejudecată ţine loc de analiză şi suprimă luciditatea. Cred că, dacă vrem să înţelegem exact de ce eşuează intelectualii în politică şi de ce cazuri precum cel al lui Václav Havel sînt cu adevărat excepţionale, trebuie să încercăm să scăpăm de prejudecăţi de acest gen.

DE ACELASI AUTOR Ambasadorul Poveste de Crăciun România altfel. Impresii Răzbunare şi paceAş începe cu o avertizare: aproape tot ce auzim sau citim pe tema intelectualilor în politică provine de la intelectuali. Vocile cetăţenilor simpli, decisivi, totuşi, în orice democraţie, sau chiar ale politicienilor cu alte, varii, obîrşii nu se prea aud, deşi, cred, şi aceştia au cel puţin aceeaşi îndreptăţire să se pronunţe în chestiune. Paradoxal, vorb