Sunt mâhnit, cu toate că majoritatea economiştilor s-a exprimat în favoarea semnării şi implementării Tratatului Fiscal de către România, aducand in discutie deopotrivă avantajele şi dezavantajele lui. Pe ansamblu, aplicarea regulilor fiscale în România este considerată ca protecţie împotriva derapajelor fiscal bugetare, a cheltuirii discreţionare a banului public, a repartizării neuniforme a cheltuielilor de la buget de-a lungul anului, a volatilităţii macroeconomice determinate de ciclurile electorale s.a. Şi împotriva furăciunii nesimţite din banii publici.

Spuneam că sunt mâhnit. Nu percep un efort colectiv intens în favoarea Tratatului şi împotriva ezitărilor, amânărilor nefericite, aşteptărilor iraţionale. De parcă nu am tot amânat reforme structurale şi ne-am trezit ţintuiţi pe ultimul loc în Uniunea Europeană. De parcă nu am aşteptat 21 de ani şi ne-am trezit la acelaşi nivel de bunăstare (în medie, bineînţeles) cu cel de la sfârşitul perioadei comuniste. De parcă nu ne-am săturat să vedem cum o mână spală pe alta în politică, cum cresc palatele concomitent cu şobolanii în spitale, cum răsar jeep-urile concomitent cu creşterea analfabetismului, cum se înmulţesc charterele de shopping de week end concomitent cu numărul românilor care trăiesc sub limita de minimă subzistenţă.

Eu nu mai am răbdare. Nu plec de aici decât siluit si atunci nu vreau să mai pierd niciun minut. Deocamdată, vreau să mă agăţ de ancore externe (vezi Pactul Fiscal), pentru că s-a demonstrat singura cale prin care suntem în stare să construim ceva. Vreau să încurajez orice politician tânăr în care am încredere că salubrizează viaţa politică – sau minimizează – corupţia, căpuşarea instituţiilor publice, risipa banilor de la buget s.a.

De aceea, fac un apel la politicienii tineri să se dezbare de vechile obiceiuri observate până acum la mulţi dintre aleşii noştri. Sunt de