Masacrul de pe stadionul din Port Said, unde, la capătul unui meci de fotbal, s-au numărat zeci de morţi şi peste o mie de răniţi, mă presează să aduc la suprafaţă un text pe care, în urmă cu două săptămîni, hotărîsem să nu-l comentez şi să-l ţin, pueril, doar pentru mine. În sinistroza actuală, el suna ca o bagatelă care, comentată în Dilema veche – cu totul altceva decît revista lui Camil Petrescu, Fotbal, din 1937... – ar fi fost, probabil, o inadecvare suspectă de frivolitate sau de un subiectivism pro domo. Azi, după nenorocirea de la Port Said, apare ca o bagatelă înainte de un masacru, imposibil însă de a o bagateliza.
Concret: António Lobo Antunes (unul dintre romancierii mei preferaţi şi pentru cum ştie să facă o publicistică personală) a acordat prestigiosului ziar spaniol El País un interviu în finalul căruia dezvăluia că „pentru mine sînt patru lucruri importante în viaţă: cărţile, prietenii, femeile şi Messi“. Cine? Messi, fotbalistul Barcelonei? Exact. Asta nu era de ajuns. Antunes mergea pînă acolo încît putea emite, odată cu un oftat: „Ah, dacă aş putea scrie aşa cum joacă Messi!...“
Am decupat din Gazeta Sporturilor de marţi 17 ianuarie 2012 această relatare şi am pus-o în colecţia mea de declaraţii capitale, decis, repet, să n-o comentez, să-i păstrez, pudic, extravaganţa. Căci, dintre toţi scriitorii pasionaţi de fotbal, parcă nici unul nu a dus „nebunia“ pînă aici; să fac o listă?
DE ACELASI AUTOR Puseuri de toamnă La un sfert de veac de cînd s-a dus Turnătoria ca discurs amoros Curs scurt de sociologie a şepcii la româniNici Camus, cel care a avut insolenţa, rizibilă azi, de a afirma că tot ce ştie despre morală a dobîndit pe un stadion, în poarta unei echipe de fotbal, cel al cărui microbism îl scădea în ochii intelectualilor eminenţi,
nici Llosa, care, într-o pledoarie pentru fotbal, să fie 30 de ani de atunci, mărtur
