Aţi văzut calul nostru la Euronews, căluţul nostru, alunecând de mai multe ori şi căzând pe gheaţă, lângă tovarăşul lui, neputincios să-l ajute, în nămeţi şi cu un om pe capră bun la nimic, decât să dea din bici? Să nu îmi spuneţi că nu cunoaşteţi calul ăsta, mai bine zis mârţoaga, e aceeaşi care crapă în Crimă şi pedeapsă, sau care îşi dă ultima suflare în multe tablouri de Chagall, niciodată final şi definitiv, că acesta e de fapt suflul tragic, al finalului care nu mai are puterea să sfârşească? Şi poate aţi remarcat că în jur, pe stradă, zăpada nu era albă, ci cu desăvârşire neagră?

Aşa cum e zăpada la Bucureşti, deşi eu când mă uit pe fereastra mea din Friedrichstrasse, unde a nins mult mai puţin, totul e alb, un concentrat de alb, de o curăţenie imaculată, care străluceşte stins, dar viguros, strălucirea lumii care a trecut dincolo de prag, care a luat în stăpânire natura, prin solidaritate şi raţiune, singurele atuuri ale omului.

Şi nu poţi să nu-ţi pui întrebarea dureroasă, nu ce caută gheaţa iarna pe drum, ci ce caută calul, de ce trage după el greutatea prea mare, şi ce e creatura de pe capră, poate un cetăţean european? Teribil cum am dus după noi - deşi am prevăzut - neîmplinirea noastră istorică, suntem ca maimuţa invitată la bal şi căreia îi iese coada din frac. În fond, ce soluţie aveam? Nu aveam nici una. Ce am scris în 2006, în Secera şi buldozerul, care va fi rezolvarea problemei ţărăneşti? Negru pe alb: biologia. Alta nu era prevăzută. Cine ştie, cu zăpezile astea, o veni mai repede.

Îmi dau seama că nu sunt în ton, că ar trebui să dau vina pe guvern ce prost e, sau pe români ce beţivi sunt că adorm în ger şi mor, dar cele două partituri mi se par deopotrivă străine. Tragicul situaţiei îi depăşeşte pe cei de faţă. Pur şi simplu, cum ştim din statistici, catastrofele naturale sunt mult mai catastrofice în ţări subdezvoltate. Şi c