Valentin Uritescu (70 de ani) vorbeşte despre cele mai frumoase clipe din viaţa sa, reconstituind atmosfera de poveste din satul natal, Vinerea, şi din vremea adolescenţei. După nenumărate apariţii în ziare ori la televizor, actorul e categoric: „Acesta e ultimul meu interviu!“.
L-am găsit pe Valentin Uritescu acasă, într-un apartament prea îngust pentru personalitatea sa - să-l fi văzut numai cum forfotea dintr-un colţ în altul, clocotind pe fotoliu, chinuind albumul cu fotografii vechi, buchisind printre copertele volumelelor din bibliotecă ori contenind brusc, ca s-o alinte sub ureche pe Margó, căţeluşa sa. Nu voia, parcă, să asculte nicio întrebare, mai chibzuită sau mai neîdemânatică, a unui tânăr necioplit, căci pregătise el ceva: „A picat măgăoaia pe tine, să-mi iei tu ultimul interviu, ultimul va fi, că nu mai dau. Aşa să scrii acolo!".
Aşa scriem, iată!, şi poate că ar trebui să fie o mândrie jurnalistică să tipărim aceste ultime cuvinte pentru public, dar nu e, căci sunt oameni care, pur şi simplu, trebuie să rămână acolo unde s-au născut cu adevărat, pe scenă. Valentin Uritescu ştie să fie deopotrivă jovial, copleşitor, energic, pasional şi cumplit de spiritual. Nu s-a ramolit lăcrămos, căci amintirile şi fericirile sale nu ştiu să îmbătrânească. Face el cum face şi, când vorbeşte despre strălucirea copilăriei, despre frumuseţea satului arhaic, dar atât de viu ori despre iubirile sale nemuritoare, rămâi „ca la panoramă să vezi cum se înfruntă obrazul plâns al dragostei cu chipul plin de furie al trufiei" - nu degeaba chiar el dă glas acestei replici în filmul „Cum vă place", de Olimpia Arghir, după Shakespeare.
Maestrul pregăteşte două volume stufoase de memorii, unde-şi va scrie viaţa exact aşa cum a trăit-o, fără farduri, cu zâmbetul pe buze şi cu luciditatea celui căruia nu-i e străină nicio „metafizică cosmică" - cum se lău
