Pînă acum nu avem un muzeu al arhitecturii româneşti, cu toate că necesitatea lui este, în vremea din urmă, evidentă. Cărţi despre unii dintre ei (Horia Creangă, G.M. Cantacuzino, Toma Socolescu) există şi, mai ales, studii istorice cu privire la activitatea acestui grup profesional au început să apară. Şi totuşi, fără un muzeu care să le fie consacrat, cultura în domeniu este limitată la oamenii de meserie. Ce, cît şi cum s-a clădit de cînd, artă şi ştiinţă totodată, se face arhitectură la noi are, trebuie să aibă, interes. Cu atît mai mult cu cît distrugerea, săvîrşită sau plănuită, a ce a mai rămas din oraşul vechi arată o totală nepăsare faţă de trecut.

Printre iniţiativele care se străduiesc să atragă atenţia publicului asupra felului în care s-a constituit profesiunea de arhitect îmi place să semnalez expoziţia, care s-a putut vedea la Ateneu în două zile din ianuarie, despre opera lui Ioan D. Berindey (1871-1928). Cu acelaşi conţinut circulă o plachetă, semnată de arhitecţii Răzvan şi Mihaela Lăcraru, cu unele fotografii de colegul lor Cătălin Sătmărean, proiect finanţat de Ordinul Arhitecţilor. Textul bilingv (în româneşte şi, aproximativ, englezeşte) are titlul Traseul Cultural Berindey; se poate citi şi pe site-ul www.berindey.blogspot.com. Aşa se face că o mare parte din informaţiile ce urmează provin de acolo.

DE ACELASI AUTOR Johnny Morţi şi manechine Un caz de mutilare Portarul şi rubinulFiul lui Dumitru Berindei şi al Anei Slătineanu, Johnny Berindey – cum i s-a spus spre a-l deosebi de fiul său omonim, arhitect şi el, zis Jean –, studiase la Bucureşti, la Şcoala de Poduri şi Şosele, apoi la Paris, la École Nationale des Beaux-Arts. Lui i se datorează edificii monumentale, care au dat Bucureştilor lui Carol I acea asemănare cu Parisul de care trei generaţii au fost atît de mîndre. Am crescut între două lucrări ale lui Berindey: casa Gen