O stafie bîntuie pe scena politică românească: dialogul. Avem un nou prim-ministru care, cel puţin deocamdată, n-a socotit necesar să încondeieze, în vreun fel, opoziţia şi, în genere, n-a intrat în jocul declaraţiilor belicoase. Avem un opozant important, preşedinte al PSD, care, în acelaşi spirit, a reuşit să fie critic fără apoplexie şi să propună o dezbatere politică recalibrată stilistic: de la „Ba p’a mă-tii!“ la „Sîntem de altă părere!“ sau „Nu putem fi de acord decît cu următoarele amendamente!“. Situaţiunea riscă să creeze panică. Celălalt lider al opoziţiei, „încremenit“ – ca să zicem aşa – „în proiect“, nu mai înţelege nimic. Parcă era vorba că nu ieşim din „Jos Băsescu!“ şi „alegeri anticipate!“. Parcă era vorba că sîntem nervoşi, că îl batem pe preşedinte cu armele lui: vorbe răstite, retorsiune cazonă, temperament barbar. Ce e cu discursul acesta calm, rezonabil, înţelept? Nu asta era înţelegerea noastră! Deruta, panica şi furia au pus stăpînire şi pe cele cîteva plutoane de guerrilleros care, seară de seară, umplu studiourile de televiziune înarmaţi pînă în dinţi. Ce facem cu „dezertorul“? De-aici înainte, declară, sufocat, unul dintre plutonieri, o sabie va sta deasupra capului dlui Ponta (pînă mai ieri protagonist consecvent al şarjelor vesperale împotriva răului absolut). „Sabia cui?“ – întreabă candid moderatoarea, luată pînă şi ea prin surprindere de întorsătura neliniştitoare a lucrurilor. „A noastră, a presei!“ – sună răspunsul. Ziaristul ca... gîde, decapitarea ca manevră „analitică“ – iată un nou chip al profesionalismului mediatic!
DE ACELASI AUTOR Reflecţii post-electorale O aniversare uitată Note, stări, zile Note, stări, zileEvident, lupta continuă. Nu ne vom lăsa deturnaţi de împăciuitorişti. Vom muşca în carne vie. Vom merge, eroic, pînă la sacrificarea ficatului propriu, pînă la insomnie şi reflux gastro-esofagian. În definit
