Adina Diniţoiu, Proza lui Mircea Nedelciu. Puterile literaturii în faţa politicului şi a morţii,
Bucureşti, Editura Tracus Arte, 2011, 526 pag.
Prin 1997, cînd terminam facultatea (Limbi Străine), revista „Litere nouă”, cu Ion Bogdan Lefter cap limpede şi Paul Cernat redactor-ş ef, căuta cerneală proaspătă. Într-unul din ultimele numere ale excelentei, chiar dacă familialei reviste – în care au publicat actuali colaboratori ai celor mai importante reviste culturale din Bucureşti, dar şi absolvenţii promoţiilor Tablou de familie şi Ferestre ’98 – a debutat Adina Diniţoiu.
De la bun început, articolele ei critice erau cuminţi, dar nu în sensul lipsei de îndrăzneală, cît al cu-minţenii: raţională, „cu scaun la cap”, organizată şi răbdătoare, Adina Diniţoiu n-a fost niciodată o semnătură spectaculoasă, dar nici n-a greşit judecăţi (în lumea criticilor contează cel mai mult să evaluezi „bine”, chit că nu ştii ce înseamnă acest „bine” de-a lungul anilor). E drept, nu şi-a ales nici pretexte pentru răsturnări canonice, cum se întîmpla pe la încheietura anilor 2000, cînd Luminiţa Marcu, Costi Rogozanu şi Cristina Ionică provocau scandaluri canonice de răsunet. Autorii pe care-i reevaluau ei fac însă parte din generaţia ’60, iar astfel de lovituri de teatru erau – ne dăm seama azi – previzibile.
La începutul anilor 2000, însă, operele generaţiei ’80 n-aveau de cine să fie recitite. Pentru simplul motiv că nu se isprăvise încă prima lectură, iar autorii înşişi mai aveau (timp) de lucru. Pe de altă parte, există cel puţin trei grupuri de tineri scriitori care au învăţat şi la şcoala „optzeciştilor”: braşovenii de la Literele Universităţii „Transilvania”, plus Simona Popescu şi Caius Dobrescu (cu rezerve în ceea ce-l priveşte pe ultimul), ieşenii de la Club 8 şi, în fine, majoritatea promoţiilor cenaclului cărtărescian din ani
