Două secole după Les Serments de Strasbourg, reciproc rostite în teudisca şi, respectiv, în romana rustica, pe 14 februarie 842 (exact acum 1170 de ani, zi cu zi) de către doi dintre nepoţii lui Carol cel Mare, moştenitori ai imperiului carolingian, un necunoscut semnează prima operă literară importantă în franceză, La Chanson de Roland.

Ultimul rând al marelui poem epic este: Ci falt la geste que Turoldus declinet („Aici se sfârşeşte gesta pe care Turoldus a povestit-o”). Uitat după secolul XI, când e probabil compus, va fi redescoperit cu entuziasm romantic de Victor Hugo în secolul XIX şi cu interes ştiinţific de Tolkien (Boromir e Roland) în secolul XX. Nu se mai studiază la şcoală, deşi e o adevărată bijuterie literară. L-am recitit într-o versiune modernă în proză, versiunea originară în versuri şi strofe asonante fiind dificilă. În română a fost tradus, în proză cadenţată, pentru prima oară, dacă nu greşesc, şi tipărit la Sibiu în 1942 de Eugen Tănase, autor şi al unei ediţii bilingve în 1974, la Univers. Evenimentele relatate ţin mai degrabă de legendă decât de istorie. Un nobil cu numele Roland ar fi murit la Roncevaux, dar fără să fi jucat rolul pe care i-l atribuie Turoldus în nefericita campanie din 778 a lui Charlemagne din Spania. Ca toate miturile, şi acesta, al lui Roland, a luat naştere târziu.

Cele 241 de strofe spun următoarea poveste: victimă a trădării cavalerului Ganelon, Charlemagne ia de bună promisiunea sarazinilor că-i vor face jurământ de credinţă şi se retrage din Spania cucerită, lăsând în ariergardă un mic corp de cavaleri, floarea cea vestită a oştirii sale, în cap cu Roland, pe care sarazinii, porniţi pe furiş în urmărire, îl decimează la Roncevaux, înainte ca împăratul, chemat de cornul lui Roland, să facă drumul întors, să-i împrăştie pe sarazini şi să-l pedepsească pe trădător. Bătălia, pe viaţă şi pe moarte,