Mircea Mihăieş

Ultimul Judt,

Iaşi, Editura Polirom,

2011, 249 pag.

Trebuie o figură de o anumită altitudine pentru ca un un om care nu se entuziasmează uşor precum Mircea Mihăieş să-i dedice o carte, iar Tony Judt, născut la Londra în 1948 şi dispărut de curând, în 2010, când era considerat unul dintre cei mai importanţi cunoscători de istorie contemporană, este o asemenea personalitate. Profesorul timişorean se concentrează pe partea finală a unei activităţi prodigioase a unui savant poliglot, mânat de o neostoită curiozitate, globe-trotter, ca un veritabil spectateur engagé – cum este calificat –, unul dintre cei mai preocupaţi să evite poncifele şi să numească adevărurile incomode. Altfel spus, citim cu sufletul la gură interpretări şi mărturii în legătură cu unul dintre cei mai mari duşmani ai ipocriziei comentariului politic din ultimele decade, pentru că e greu să identifici un specialist mai permeabil la detalii, instalat, totuşi, în categoria departelui, cum e Tony Judt. Autorul a avut şansa de a-l cunoaşte pe acest eurosceptic notoriu îndeaproape, la New York University ori la Timişoara, şi circumscrierea stilului ne determină, instantaneu, să ne fi dorit şi noi astfel de vecinătate: „Eleganţa înnăscută, atenţia pe care i-o citeai în priviri, grija pentru conlocutor îţi impuneau un respect care-şi avea originea în calitatea conversaţiei şi în faptul că reuşea să-ţi transmită impresia că tot ce spui e important pentru el”. Ultima secţiune a cărţii – şi cea mai extinsă –, de altfel, reproduce o discuţie bogată, atitudinal şi ca informaţie, purtată între un inepuizabil şi mereu afabil Tony Judt şi câţiva membri ai grupului „A Treia Europă” (Adriana Babeţi, Daciana Branea, Dorian Branea, Livius Ciocârlie, Gabriel Kohn, Marius Lazurca, Sorin Tomuţa, Tinu Pârvulescu, Cornel Ungureanu), pe cele mai sensibile teme, probabil, ale co