Poate părea o impietate, faţă de memoria cu scârţ a literaturii, însă Junimea asta este. Cel puţin prin ochii celor care au trăit-o.
O societate de prieteni, care s-au găsit dintr-o şansă şi s-au însoţit din convingere, cu legendară tandreţe incomodă. Despre legendă, şi despre omenescul din ea, îşi scrie Iacob Negruzzi Amintiri-le din Junimea.
De-ar fi să mă leg de cuvinte, din-ul care uneşte amintirile cu matca lor nu-i fără temei. Relaţia secretarului perpetuu cu adunarea căreia i-a servit nu este a unui trecător printr-o experienţă, ori a unui observator care s-a îmbogăţit cu nişte suvenire de la. Din Junimea va să zică din viaţă, din sinele împărtăşit cu ceilalţi, într-o frăţie revolu- ţionară, deşi întru totul civilizată. Când nu mai e (Amintiri-le apar, la Editura Viaţa Românească, în 1921; flacăra dintâi a Junimii se stinsese de vreo douăzeci de ani), Negruzzi o răscumpără din instantanee de-o naturaleţ e fără vârstă. În Cuprins se poate citi, de pildă: Sâmbătă seara. Sau Prieteni şi duşmani. Titluri care se leagă de un context anume, dar au, cu toate astea, largheţea minunată a lucrului care aşa trebuie să fie. Dintotdeauna, pentru totdeauna.
Întâlnirea fondatorilor, care se ştiu fără să se găsească, are ceva de basm, de praguri depăşite. Ale primelor impresii, ale entuziasmului care devine spirit critic. Planurile lor rodesc într-o lume frumoasă, cu case deschise şi vacanţe cu spor la gânduri. Nu, însă, fără duşmani. Profesorimea Iaşilor, stârnită de faima lui Maiorescu, îi coace un proces monden, pe seama unui pretins amor cu o guvernantă de la Şcoala de Fete. Împrejurarea e picantă, cu atât mai mult cu cât printre martore se află şi d-ra Câmpeanu, viitoare Micle, pusă să răspundă ce e amorul. Însă Iacob Negruzzi nu are pana rea a lui Sion, de pildă, necum şarja lui Caragiale, aşa că tratarea temei e pur romantică. Pe Maiorescu
