Marta Petreu,
De la Junimea la Noica. Studii de cultură românească
Iaşi, Editura Polirom,
2011, 518 pag.
Marta Petreu e în formă. Şi e în formă de câţiva ani. Cam de la apariţia eseului despre Mihail Sebastian. Să ne înţelegem: cărţi interesante, cărţi provocatoare, autoarea mai publicase şi până atunci. (În ierarhia mea personală, Teze neterminate, de la începutul anilor nouăzeci, ocupă unul din primele locuri). Doar că adevărata ei creştere (de cotă) s-a produs abia în ultimul timp.
În 2009, Diavolul şi ucenicul său a făcut valuri. Puţini sunt criticii care să nu se fi scandalizat de felul în care autoarea îl portretiza, acolo, pe Sebastian. Ce i s-a reproşat în primul rând a fost, dacă mi-aduc bine aminte, recursul la manierisme logice. Nu spun, numaidecât, că nu e aşa. Poate că uneori argumentaţia e alunecoasă şi un pic părtinitoare. Radicalitatea nu i-a fost niciodată străină eseistei clujene. Dar ce nu s-a sesizat e că, în fond, autoarea nu-i face, lui Sebastian, nici un deserviciu. Dimpotrivă. Îl umanizează. În condiţiile în care Jurnalul acestuia construieşte un personaj sans peur et sans reproche, cartea Martei Petreu vorbeşte despre altceva. Despre un individ cu adevărat convulsiv, doldora de temeri pe care, uneori, nici măcar nu le conştientizează şi, în plus, consecvent în admiraţia sa pentru Nae Ionescu. (Dacă acesta din urmă chiar merita asemenea acte de devoţiune e o cu totul altă discuţie.) Sebastian în varianta Martei Petreu e, la urma urmelor, mai fascinant decât Sebastian în variantă proprie.
În 2011, romanul Acasă, pe Câmpia Armaghedonului a făcut, şi el, vâlvă. Un roman puternic, frisonant, extras frază cu frază dintr-o dramă, se vede cu ochiul liber, personală. Depăşind-o prin scris, Marta Petreu a depăşit totodată şi alte câteva complexe ale literaturii române. Unul dintre ele, la care
