De curînd, Editura LiterNet a publicat scenariile a (încă) două filme notabile: Francesca de Bobby Păunescu şi Viaţa peştilor de Matías Bize. Cele două cărţi (electronice) merită parcurse – şi confruntate cu transpunerile lor pe ecran – de către orice cineast aspirant, dar şi de către orice cititor interesat de limbajul cinematografic contemporan.
Francesca, unul dintre cele mai valoroase filme româneşti ale anului 2009 (şi, în acelaşi timp, unul dintre cele mai importante lungmetraje de debut autohtone din ultima perioadă), şi Viaţa peştilor, cea mai interesantă premieră intrată la început de 2012 în cinematografele româneşte (deşi filmul fusese lansat în Chile, ţara de origine a autorului, în vara lui 2010), se remarcă prin lipsa convenţiilor, care devine, potrivit lui Robert McKee (Story), „convenţia proprie filmului de artă“. În termenii aceluiaşi expert american în scenaristică, ambele pornesc de la „intrigi minimaliste“, care reuşesc însă să acceadă printre „poveştile universale“; acestea din urmă „vorbesc despre experienţe umane universal valabile cărora le găsesc o expresie unică, specifică culturilor care le creează“. Altfel spus, Francesca şi Viaţa peştilor sînt filme deopotrivă cu specific local (românesc sau chilian) şi cu semnificaţii universale, care le explică succesul la publicul străin – desigur, un succes de nişă, preponderent festivalier, căci nu vorbim de producţii comerciale, de gen, cu bugete şi audienţe de milioane.Dragostea şi Occidentul După cum observă, în prezentarea cărţii de pe LiterNet, criticul Florin Barbu, scenariul lui Bobby Păunescu „este, la prima vedere şi citire, arid“. Asta pentru că textul pe care-l avem în faţă nu conţine, pe lîngă dialogurile dintre personaje, decît acele informaţii absolut necesare – atunci, regizorului (care este şi autorul scenariului), pentru a-şi realiza filmul şi acum, cititorilor, pent
