De ce nu sunt ei în slujba celor ce i-au ales? De ce oameni inteligenţi şi competenţi, odată ajunşi în funcţii de demnitate, au o prestaţie deplorabilă? De ce între alegători şi aleşi se naşte o falie care în scurt timp devine prăpastie? De ce sătulul nu crede celui flămând? De ce săparea gropilor celorlalţi a devenit sport naţional? De ce mulţi, prea mulţi oameni, una spun zâmbind, şi alta fac scrâşnind din dinţi? De ce politicienii care au condus România după 1989 - cu puţine excepţii - au uitat ce au jurat cu mâna pe Biblie atunci când au fost instalaţi în funcţii, trudind pentru ei şi nu pentru ţară?

Posibile răspunsuri la ploaia mea de întrebări le-am găsit la Nicolae Steinhardt, regretatul monah de la Rohia, din scrierile căruia am ales, spre exemplificare, două fragmente: "Degeaba le-am avea pe toate: inteligenţa, cultura, isteţimea, supracultura, doctoratele, supradoctoratele dacă suntem răi, haini, mojici şi vulgari, proşti şi nerozi, doi bani nu facem, se duc pe apa sâmbetei şi inteligenţa şi erudiţia şi supradoctoratele şi toate congresele internaţionale la care luăm parte şi toate bursele pentru studii pe care le câştigăm prin concursuri severe.

Nimic nu poate înlocui şi suplini niţică bunătate sufletească, niţică bunăvoinţă, toleranţă, înţelegere. Bunătatea sufletească nu-i o virtute subtilă şi rafinată, e un atribut de bază al fiinţei omeneşti şi totodată un atribut al culturii." (Primejdia mărturisirii, pagina 41)

"Cu mincinoşi, cu şmecheri, cu oameni cu două feţe şi cu două grăiri nu poţi alcătui ansambluri sociale viabile şi în progres. Cu lemne putrede şi cu cărămizi hârbuite nu poţi ridica o casă temeinică. Tot astfel, şi cu indivizi corupţi şi subminaţi de ipocrizie, necinste, invidie, cu indivizi care îşi găsesc supapa psihică şi plăcerea supremă în a-şi denunţa semenii şi a le pregăti curse, şi ambuscade, şi bele