Cine nu iubeşte omătul, nu a fost niciodată copil. E drept, din copilărie şi până la maturitatea responsabilă e cale lungă. Şi, ca pe orice cale lungă şi bătută - cu sau fără sentimente contradictorii, cu iz sau fără iz politic (deh, trăim într-o lume care ne adună şi ne dezbină pe undele politichiei!), nostalgia zăpezilor de altădată se topeşte... fără drept de apel; nu mai are nicio greutate; nicio semnificaţie. Cel puţin în ochii suficient de cuvântători ai oricărei Puteri, de la noi sau de aiurea, pentru care frumuseţea, sinceritatea, compasiunea şi mirarea drăgălaşă a copilăriei sunt un fel de rău ce trebuie... eradicat.
Dar înţelepciunea populară a conservat vorbe ce ating, în simplitatea adevărului conţinut în ele, coarda sensibilă a oricărei minţi mature, normale: moartea copilăriei este stingerea sufletului. Sau "Când nu mai eşti copil, ai murit de mult", formulare întâlnită şi în aforismele marelui nostru Brâncuşi.
Pe scurt, cine urăşte zăpezile, cine le sfidează şi le trece la capitolul "am mai văzut noi d'astea, şi n-a murit nimeni!" are parte, negreşit, de răzbunarea omătului.
De ani buni, la noi, zăpezile îşi răzbună sfidarea venită de sus; o trec la capitolul, "cine sfidează, plăteşte!". Aşa s-a întâmplat şi în această iarnă a dezbinărilor noastre, a tăcerilor asupra înroşitului cod al vrajbei socio-politice. Iar zăpezile au demascat competiţia intereselor personale, moartea copilăriei unor maturi din peisajul hibernal al Puterii, stângăcia lor neiertătoare.
De fapt, fără vrerea cuiva anume, dintre cei grav afectaţi de ravagiile iernii, sub covorul prea gros de nea care a acoperit şi a distrus case, care a ucis, în multe zone ale ţării, oameni şi animale, a rămas întipărit sloiul de nepăsare al autorităţilor. Al Guvernului, mult prea ocupat cu schimbarea macazului de... imagine.
Zăpezile au demascat ascunderea "codului
