Două sute de pagini de istorie literară, parcurse iniţial cu sufletul la gură, în doar trei ceasuri de lectură întinsă şi concentrată au reuşit aproape să-mi dea peste cap o convingere cumpănită – structurată pas cu pas de-a lungul ultimilor cincisprezece ani, şi anume că epoca actuală, a tranziţiei postcomuniste, este de departe cea mai nefastă pentru literatură, şi-n privinţa relaţiei cu canonul valoric al marii literaturi, şi-n privinţa tirajelor şi pieţei de carte, şi-n privinţa statutului social şi material al scriitorului şi încă-n alte multe privinţe aflate-n legătură cu diverse domenii ale politicului, culturalului şi socialului.

Bineînţeles că ce trăieşti pe propria piele tinde spre un grad mai înalt de atrocitate decât ce afli din ce povestesc alţii despre un trecut părând chiar mai îndepărtat decât ar arăta-o cei 60-70 de ani scurşi de-atunci, şi totuşi lumea aceea, aflată ca şi pe altă planetă faţă de cea actuală, a existat şi continuă să existe prin cărţi precum Adevăr şi mistificare în jurnale şi memorii apărute după 1989, a Anei Selejan (Ed. Cartea Românească, 2011), depunând eventual mărturie că întotdeauna a fost şi, implicit, este loc pentru mai rău.

Ceea ce ştiam despre perioada realismului socialist se baza pe relatări ale unor martori oculari cuprinse mai ales în jurnalele şi memoriile apărute după 1989 comentate-analizate-decriptate de autoarea Ana Selejan, cu focalizare pe intervalul 1944-1960, şi care fac practic subiectul unor mistificări ajustate de cei mai mulţi din cei zece protagonişti ai volumului, cu adevăruri generale şi de suprafaţă. Să amintim că este vorba mai ales de privilegiaţi notorii ai regimului, care practic şi-au dat obolul şi au pus umărul la distrugerea literaturii prin pervertirea cruntă a canonului valoric (Petru Dumitriu, Mihai Beniuc, Dumitru Micu, Sorin Toma, Lucia Demetrius), plus trei scriitor