„Noţiunea de distanţă este cardinală pentru memorialist“, scrie Ion Vianu în recentul său volum eseistic, Apropieri (Polirom, 2011). Observaţia impune distanţa drept atitudine precaută, menită să preîntîmpine sinceritatea trivială, tendinţele resentimentare ori dispoziţia narcisiacă. Întrucît elaborarea retrospectivă a autenticităţii reclamă explorarea propriei memorii, depărtarea rămîne singura aptă să contureze o perspectivă echilibrată. Or, echilibrul nu-i lucru puţin cînd cineva îşi (re)aminteşte viaţa. Apoi, dincolo de faptul că distanţa permite structurarea unei etici şi reglajul unei stilistici, ea întemeiazăapropierea de subiectul abordat. Fie că este vorba despre confesiunile din Exerciţiu de sinceritate ori de romanul autobiografic Amor intellectualis, regăsim încorporată această onestă, lucidă, deloc stridentă dinamică interioară, care a impus, deja, scrisul lui Ion Vianu. Despre bătrîneţe şi psihoterapie În memorialistica indirectă dinApropieri, alonja intelectuală remarcabilă, adesea cuceritoare, subordonează rememorarea reflecţiei. Eleganţa comprehensivă, vascularizată rar de cîte-o ironie benignă, dar şi aspiraţia (relaxată) spre sistematizare conferă eseurilor, în ciuda focalizărilor eclectice, coerenţa unui proiect unitar. Constatarea vizează, cu precădere, primele două secţiuni ale cărţii, ce conţin, printre altele, incitante comentarii literar-filozofice dedicate imaginarului dostoievskian („Frumuseţea va mîntui lumea“), pertinente analogii între creştinismul personalist berdiaevian şi naţionalismul ortodox promovat de Soljeniţîn („Apocalipsa ratată“), partituri sceptice despre tentaţia nostalgiei post-to­talitare, în fine, speculaţii digresive cu privire la soteriologiile cvasiutopice formulate de Jung, respectiv Guénon, drept răspuns la criza lumii moderne. Mărturisesc, în schimb, că favoritele mele rămîn „Despre îmbătrînire“ & „Despre put