Lucrurile pe care nu le putem vedea. Asta pictează René Magritte. Iubiţii nu se pot vedea, dar, ca şi cînd s-ar fi sărutat de cînd lumea, găsesc cu uşurinţă calea către buzele lor, acoperite de-o pînză albă, cu umbre întunecate, vălurită de vînt sau de sentimente (Les Amants/ Amanţii, 1928). Ochii noştri nu văd, cum ne avertizează Magritte, dar ei se simt, orbeşte. Sau iubirea este oarbă – pictorul belgian găseşte metafora materială de-a sugera acest gînd. La Magritte, ideea a jucat mereu un rol mai important decît exprimarea deschisă şi emoţională a sentimentelor, el a încercat o continuă obiectivare a lor. Mama lui încercase de mai multe ori să se sinucidă, motiv pentru care tatăl lui Magritte trebuise s-o închidă în casă. Cînd a scăpat în sfîrşit din „arestul la domiciliu“, a reuşit să-şi pună capăt zilelor. A fost găsită în rîu, cu chipul acoperit de propria ei fustă. Ultima ei imagine pentru copilul de 13 ani. Magritte îi înfăţişează u­neori pe oameni în momentele lor de maximă intimitate. Să fie vorba de o răceală pe care o adoptă de fiecare dată cînd vede o scenă de dragoste, fără a putea, nici la mulţi ani de la tragicul eveniment, să uite durerea resimţită, copil fiind, transferînd-o asupra tuturor? Să fie vorba de magia ce acoperă chipul îndrăgostiţilor? Magritte n-a dat importanţă detaliilor realiste ale unui portret la maturitate – ca atunci cînd picta nuduri în perioada de ucenicie –, căci particularizarea excesivă a siluetelor ar fi însemnat să se îndepărteze de valoarea arhetipală conferită, dar şi de mesajul suprarealist al picturii sale, opusă cu vehemenţă curentului realist din secolul al XIX-lea sau chiar realismului fotografic al perioadei postbelice. Ţelul său n-a fost ca portretele să aibă aparenţa persoanei, ca şi cînd ar fi ruptă din realitate; el sugera chiar ruperea persoanei din realitate şi aducerea pe pînză a meditaţiilor şi a fră