În ultimele zile, în intervalul dintre reportajele apocaliptice despre ninsori, evenimentele politice au impus folosirea repetată, de către publicişti, comentatori şi invitaţi, a verbului a învesti şi a substantivului derivat (infinitivul lung) învestire.
S-a putut constata, din nou, că oscilaţia între variantele recomandate de norme (cu î iniţial) şi cele criticate, pentru că sunt asociate cu alte sensuri (a investi, investire), e frecventă. Instabilitatea formei persistă, deşi norma în discuţie a fost foarte des invocată şi exersată, mai ales în şcoală, prin exerciţii lexicale despre perechile de paronime. Încălcarea normei se poate explica destul de uşor: termenii cu ininiţ ial sunt foarte numeroşi în registrul cultivat al limbii, provenind din împrumuturi moderne (mai ales din franceză sau din latină); variantele cu în- (normale pentru derivatele vechi cu prefixul în-) sunt percepute adesea ca extinderi populare sau forme învechite. E posibil ca, mai mult sau mai puţin conştient, vorbitorii de azi să perceapă învestirea ca aparţinând unei terminologii moderne şi să o asocieze mai curând cu prefixul in-. Oricum, în ultima vreme riscul de a confunda cele două forme este sporit de numărul mare de texte care circulă în spaţiul internetului, fără semne diacritice.
De fapt, a învesti şi a investi au origine unică: sunt rezultatul unui împrumut modern din franceză, din verbul investir (provenind, la rândul său, din lat. investire); forma a investi este mai apropiată de etimon, în vreme ce a învesti este parţial adaptat fonetic; diferenţierea şi specializarea semantică s-au produs ulterior, în română. O descriere exactă şi sistematică a originii şi a utilizării celor două forme se găseşte în recenta carte a Adinei Dragomirescu şi a lui Alexandru Nicolae, 101 greşeli de lexic şi de semantică (Humanitas, 2011, p. 186-187).
Ca să înţelegem oscil
