De cand avem atatea televiziuni de stiri, nimic din ce se intampla in jurul nostru nu scapa neanalizat, netocat marunt, necomentat, nepritocit, neintors pe toate fetele.
Cand nu sunt evenimente, sunt inventate pe loc, dar cand sunt, oricat de obisnuite si banale, cum ar fi ninsorile acestor zile, ajung la proportii dantesti in ochii reporteritelor gracile si abia alfabetizate. Din batrani se povesteste ca iernile la romani au fost mai tot timpul grele. Expresia "zapada cat casa" a intrat in limbajul popular. Viscolul a fost intotdeauna frate cu romanul. Taranul, mai mult decat oraseanul, a fost cel care a dat piept cu stihiile dezlantuite ale anotimpului alb. El stia ce-l asteapta de cum cadeau primii fulgi, asa ca-si punea in tinda o lopata si cateva brate bune de lemne, isi umplea un butoias cu apa in bucatarie, aducea sacul cu faina si slanina din camara, cumpara lumanari si gaz pentru lampa, urca gainile in pod si cobora din fanar nutret pentru vite. Cand vremea vremuia pana la acoperis, luandu-i lumina din ferestre, omul punea mana pe lopata si-si croia tuneluri spre grajd, cotete si fantana, avand grija sa mearga intai, cu un codru de malai, la cusca lui Grivei, mutata inadins iarna sub scara de la intrare. Oricat de batrani si necajiti, taranii nu asteptau nici jandarmii, nici soldatii, nici echipele de televiziune, nici miliardarii excentrici calarind buldozere. Nu venea nimeni cu paine si ulei, cu zahar si conserve. Dar nici nu se plangeau... Astazi, s-a schimbat lumea. Cand vine iarna, vin reporterii. Vin elicopterele, ministrii, generalii, prim-ministrii. Si nu e neaparat rau ca se intampla asa. Democratia moderna are partile ei pozitive, cum s-ar spune. Iar putinii tarani care ne-au mai ramas trezesc compasiunea intregii tari. Multi dintre ei nu mai sunt prevazatori, nu-si mai aseaza capisterea cu malai la indemana. Si-au pierdut reflexele. Vi
