Ca un mic eveniment al literaturii tinere merită întâmpinat cel de-al doilea volum al poetului Andrei Doboş, Inevitabil*. De puţine ori am avut, cu privire la scriitorii din ultimii ani, senzaţia de maturizare sigură în punctul crucial dintre debut şi cartea de după. Mănăştur Story mai avea încă destul de a face cu minimalismul cotidian à la Sociu sau, în ciclul despre "lobonţiu", cu poezia vorbită a lui Vasile Leac.

Aproape neverosimilă, extrem de originală în interiorul unei generaţii traumatizate de relele oraşului (capitalist), e reconsiderarea poeziei naturii. Nu fără un anumit gest de frondă, cel exasperat acum doar câţiva ani de imaginarul Mănăşturului clujean se lasă asediat cu o lejeritate zen de o sensibilitate panteistă (trezită pe alocuri doar de avidul de curiozităţi Animal Planet). Un soi de sentiment natural New Age îl face pe Andrei Doboş să devină dintr-odată interesat de felul în care "copacul bătrân se desface/ chiar în mijloc", de "iarba de râu", de "cerul din spatele casei" sau de faptul că "stă să ningă/ să facă ceva". Sigur că există în apetenţa pentru meteorologie şi pentru înregistrarea fenomenelor abia perceptibile cu ochiul liber o clară descendenţă ivănesciană (abia acum devine evidentă filiaţia pe care Ion Pop o identifica încă din comentariul la primul volum). Însă dacă la Mircea Ivănescu exteriorul rămânea oarecum separat de un interior dătător de voluptăţi domestice, ceea ce surprinde la Doboş e tocmai intimitatea cu lumea de afară. Tânărul poet se opreşte asupra priveliştilor şi peisajelor cu familiaritatea cu care alţii îşi descriu mobilierul din casă: "Doar norii/ cresc ca aluatul/ şi nu-s cu mult mai sus/ de prunii şi perii care s-au zgribulit./ Nu-s cu mult mai sus de cap/ doar câteva palme/ câţiva centimetri din negura/ lăsată". În alt poem remarcabil, personajul central regresează (evoluează?), în propriul fotoliu, înt