Poetă dornică să cunoască lumea şi viaţa, Wisława Szymborska a încercat să se raporteze la tot ceea ce ne înconjoară: la realităţile lumii contemporane cu toate frământările ei, făcând-o în modul cel mai simplu şi mai convingător. Aceste calităţi ale poetei, remarcabil Om al cetăţii, i-au determinat pe unii exegeţi ai autoarei să vadă în lirica sa dimensiunea ontologică a demersului liric al creatorului contemporan de prim rang. Ştiam şi am admirat cu câtă seninătate s-a despărţit prietena altui laureat al Premiului Nobel, Czesław Miłosz, de veacul în care a debutat şi în care personal s-a impus. A făcut-o cu modestia celui care cunoştea şi stăpânea ca nimeni altul poeticile clasice şi moderne. În vremurile noastre, pentru că am fost contemporanii ei, Szymborska şiar fi dorit ca adevărul să ajungă la ţintă mai repede decât minciuna. A fost mereu tristă că acest lucru nu s-a petrecut, în secolul ei şi al nostru, în definitiv, în secolul al XX-lea, când: „Prea multe s-au întâmplat,/ din ceea ce trebuia să se întâmple,/ iar din ceea ce trebuia să vină/ n-a mai venit.” Exact ceea ce ne-am fi dorit, am spune. Dezarmant că întrebările ei sunt la fel de naive ca şi ale cititorului poemelor sale. Este convinsă Szymborska: „Dumnezeu trebuia să creadă până la urmă/ în omul bun şi puternic./ Dar bunul şi puternicul/ sunt încă doi oameni”.

Şi totuşi, la moartea autoarei volumului Întrebările pe care mi le pun, premierul polonez Donald Tusk mărturisea îndurerat conaţionalilor săi: „Wisława Szymborska a fost un martor atent al bătăliilor cotidiene din secolul al XX-lea. A ştiut să vorbească despre acestea în forma în care – dacă am fi ascultat-o – ne-am fi deschis spre noi înşine; din simplul motiv că ea apela la cele mai profunde simţiri umane”.

Este ceea ce personal am surprins în lirica sa încă din tinereţe, de la prima mea întâlnire cu poemele sale, car