Privind înapoi cu mânie, adesea ne întrebăm la ce ne-a folosit şcoala, anii lungi şi grei care ne-au fost furaţi din copilărie şi adolescenţă.

Ne-am "pedepsit" în şcoli timp de doisprezece ani, sau mai mult, ca să ne dăm acum seama că nu mai ştim nimic din tot ce ne-a fost vârât în cap cu de-a sila. Şi că, chiar dac-am mai şti, oricum nu ne foloseşte la nimic. Nu se poate să nu te-ntrebi dacă a meritat. De ce am fost treziţi în zori şi duşi, somnoroşi, de mânuţă, către clădirea enormă şi rece ca un mausoleu sau o închisoare? De ce s-a ţipat atâta la noi, de ce am fost atât de terorizaţi? De ce visăm şi acum că suntem scoşi la tablă la matematică şi nu ştim nimic? Va compensa ceva din viaţa noastră de adulţi traumele la care ne-a supus şcoala, aşa cum s-a făcut şi se face şi azi? La ce ne-au folosit nesfârşitele exerciţii şi probleme rezolvate la matematică, la fizică şi la chimie, atâtea date memorate la istorie, dacă acum nu mai ştim nici regula de trei simplă? Dacă oricum n-avem la ce s-o aplicăm? Dacă toţi cei faimoşi şi plini de bani au fost şcolari mai proşti decât noi?

Nici unu la sută din ce am învăţat în şcoală nu folosim în viaţă.

Cum să nu te-ntrebi dacă un motor cu un randament de unu la sută mai merită să existe? În disputa sa cu sistemul de învăţământ, Trăsnea avea dreptate: "mi-ţi-li, ni-vi-i" au fost dintotdeauna şi sunt încă un meşteşug de tâmpenie. Nimeni n-a explicat vreodată convingător rostul învăţării gramaticii în clasele mici. Copiii trebuie să folosească limba corect, nu e nevoie s-o analizeze. Un singur curs de scriere, cu învăţarea ortogramelor, ar fi mai util decât puzderia de cunoştinţe morfologice şi sintactice extraordinar de greoaie, care m-au ameţit şi ca profesor, nu doar ca elev. Într-un film, un ocnaş spunea că orice muncă, oricât de grea, era suportabilă, în afara celor absurde, ca lustruirea bo