Nicoleta Sălcudeanu,

Asupra criticei de azi, Editura Limes,

Cluj-Napoca, 2011, 206 p.

Prezenţa Nicoletei Sălcudeanu în actualitatea literară a derutat încă de la început, chiar şi numai prin faptul că a fost asimilată în întregime noii generaţii de critici.

În toate topurile şi bilanţurile ea apare alături de Paul Cernat, Daniel Cristea-Enache, Marius Chivu sau Andrei Terian, critici de care o despart totuşi între un deceniu şi două. Biologia e secundară în raport cu vârsta creatoare, însă titulatura de „critic tânăr” cu care a fost răsfăţată în ultimii ani parcă frizează ridicolul dacă ne gândim că autoarea e apropiată ca vârstă de un optzecist cu pedigree precum Ion Bogdan Lefter. Sigur că de vină poate fi considerat debutul târziu (cu volumul de cronici Graffiti, în 1999), simptomatic şi el în ce priveşte dezinteresul Nicoletei Sălcudeanu pentru practicarea actului critic cu program şi cu premeditare instituţională. Mai e însă şi altceva: prin toate cronicile şi eseurile publicate până acum, autoarea Graffiti-ului a demonstrat că e o outsider-iţă prin excelenţă. Spiritul viu, mobil şi extrem de polemic al scrisului său, condimentat cu asumarea totală a unei marginalităţi je m’en fichiste, au făcut din Nicoleta Sălcudeanu o voce critică demnă de luat în seamă. Mai mult, se poate spune că, proporţional cu vizibilitatea şi cu frecvenţa prezenţei sale (ea n-a ţinut decât rubrici lunare şi nici pe acelea tot timpul), Nicoleta Sălcudeanu e chiar unul dintre cei mai bine cotaţi critici ai actualităţii.

Faptul că nu s-a înghesuit să facă parte din vreo gaşcă literară, nici din comitete şi comiţii, o recomandă drept persoana în măsură să întocmească un raport Asupra criticei de azi, dacă e să luăm în serios titlul de pe coperta celui mai recent volum. Vorba vine raport, căci autoarea n-a putut fi niciodată bănuită de plă