Volumului Fraier de Bucureşti semnat de Florin Iaru îi lipseşte (nu se înţelege de ce) o notă a autorului, în care acesta să arate unde au fost publicate „întîiaşi dată“ tabletele, în ce interval au fost ele scrise şi după ce criteriu le-a organizat în carte. În pofida acestei lacune, cititorul va remarca după primele pagini montura foiletonistic-caleidoscopică în care au fost prinse textele: atît în revistă (B 24 FUN), cît şi în volum. Revuistice sînt tăietura sigură a frazei, dozajul remarcabil pentru a înscrie subiectul într-un număr fix de semne, escaladarea rapidă spre o poantă, finalul astfel făcut încît să fie ţinut minte şi să reverbereze. Foiletonistic este însuşi stilul, alert şi deştept, al unui scriitor-gazetar ce încearcă fuziunea celor două identităţi. Structura de adîncime, însă, e scriitoricească. Florin Iaru construieşte, din situaţii şi fărîme de existenţă, un personaj tipic miş­cîndu-se într-un mediu specific şi într-o lume văzută printr-o filozofie de viaţă: a bucureşteanului. Sub semnul lui Caragiale (tatăl, nu fiul), Bucureşteanul este flecar şi neserios, întreprinzător şi logoreic, ironic şi sentimental. E un tip solar, plin de probleme, dar nu şi înă­crit de ele. Se explică astfel de ce cursorul scriitorului „optzecist“ se deplasează spre tinereţea protagonistului (şi mai înapoi, spre adolescenţă şi, în cîteva rînduri, copilărie), ocolind cu grijă zonele delicate ale bătrîneţilor, bolilor şi agoniei, morţii. Iaru face, în fond, o schiţă utopică: o citadină tinereţe fără bătrîneţe şi fără finalul consacrat, o Vîrstă de Aur în care Eul şi Oraşul sînt prieteni şi complici. Şi protagonistul, şi mediul urban în care se mişcă au acelaşi ritm trepidant, o similară disponibilitate pentru întîmplări şi întîlniri noi, plus o toleranţă „sudică“ (la noi, e invers decît la americani, ar spune un Mitică upgradat) faţă de cele mai bizare situaţii şi pe