Până în anul 1948, în Bucureşti a existat un local foarte căutat de muşterii. Se afla chiar în inima oraşului, pe strada Covaci la numărul 3. Înaintea lui Vodă Hangerli, latura nordică a străzii se afla dincolo de zidul Curţii Domneşti şi fusese cu o jumătate de veac înainte târg pentru olarii ardeleni.

Parcelată şi în parte vandalizată, Curtea Veche va intra în posesia unor investitori, între ei şi tatăl lui Dimitrie Pappasoglu, care vor avea de furcă o vreme cu tâlharii aciuiţi prin beciurile ei, faimoşii Crai de la Curtea Veche, apoi cu Zavera şi, în sfârşit, cu marele foc din 1847. Afacerile nu mergeau mai deloc, părea un loc blestemat. Abia după ocupaţia turco-austriacă din timpul Războiului Crimeii, "Podul cel Nou", trasat în anul 1798 între fostul Palat Voievodal şi târgul amintit, va căpăta o importanţă privilegiată în comerţul de factură europeană apărut în Capitală. Numit din 1852 strada Covaci, pentru că pe ea se deschiseseră o seamă de prăvălii în care se găseau spre vânzare obiecte fabricate din fier şi tuci, acest "Pod" va intra în memoria oraşului în primul rând datorită restaurantului de care voi vorbi mai departe.

Ce restaurant! Reclamele îi menţionează atât data fondării - 1859, - deci în anul dublei alegeri a lui Cuza, cât şi firma: "La trei Frunze de viţă". Constantin I. Ionescu, fondatorul localului, a înjghebat o baracă din lemn în care a amenajat un "restaurant" ieftin, "în care intrai aplecându-te, povesteşte Bacalbaşa, dar mâncarea fiind bună, era lume multă". Deducem că vadul a fost creat de calitatea mâncării, însă, în timp, un aport deosebit l-au avut şi vinul produs la podgoria "Dealul Mitrofanilor" a lui Ştirbey Vodă, precum şi lăutarii, acestor factori adăugându-li-se "lista lui N.T. Orăşanu", care a îmbogăţit limba română cu termeni noi, în mare parte prezenţi şi în vocabularul actual.

Cine a fost Nicolae T. Orăşanu