Nu pot să scriu despre alergare dacă nu alerg. De duminică, abia ieri seară (joi) am reuşit să parcurg şase kilometri prin zăpadă în Parcul Circului. Adevărul e că nu prea m-am antrenat cum trebuie iarna asta.
Aştept cu nerăbdare să se schimbe vremea şi să încep să alerg serios. Pe zăpadă se pot scoate timpi buni, dar e un mare pericol pentru picioare. Şi, în plus, nu poţi alerga tare zi de zi. Dar, în fiecare iarnă e la fel. M-am obişnuit. Iau vreo trei kilograme în greutate, alerg mai rar, dar, la un moment dat, cumva reuşesc să recuperez.
În timpul viscolului m-am gândit că ar fi fost mai bine dacă mi-aş fi făcut un abonament la sală. Asta până aseară când am ieşit în parc pe ninsoare. Nu vorbesc aici de frumuseţe. Vorbesc de vânt, de fulgii care dansau pe lângă mine, despre cum îngheaţă transpiraţia instantaneu pe tricoul lipit de corp, despre tăria aerului care-şi căută loc în gâtul meu precum un alcool tare. Micile şovăieli ale picioarelor pe zăpada denivelată nu pot fi înlocuite cu monotonia alergării pe bandă.
Aşa că, în opinia mea, sala e bună doar atunci când nu ai nicio altă soluţie. Pentru sezonul de primăvară-vară 2012 mi-am propus să particip la cursa de semimaraton de la Bratislava din 1 aprilie şi la maratonul de la Copenhaga din 20 mai. Parcă m-aş înscrie şi la Maratonul din Apuseni, programat pe 7 iulie. Vedeţi, în lumea alergărilor lungi e la fel ca în modă, două sezoane: primăvară-vară şi toamnă-iarnă. Bine, iarna nu-i ca toamna.
Mă întreb cu amărăciune, unde sunt iernile de altădată în care nu vedeam pic de fulg de nea. S-a ales praful şi de încălzirea globală! Ne vedem printre nămeţi... Spor la fugă!
Nu pot să scriu despre alergare dacă nu alerg. De duminică, abia ieri seară (joi) am reuşit să parcurg şase kilometri prin zăpadă în Parcul Circului. Adevărul e că nu prea m-am antrenat cum trebuie iarna ast
