Ample, dinamice, formidabile maşini de tracţiune din imaginarul veacului trecut sunt multe din poemele brazilianului Carlos Drummond de Andrade (1902 – 1987), a căror vehemenţă analitică îşi găseşte o surprinzătoare adecvare în chestionarul actualităţii noastre. Îi propun cititorului o mică selecţie dintr-o antologie românească ce urmează să apară în curând. (D.F.)
Vremea noastră
Lui Oswaldo Alves
E vremea părţii,
vremea oamenilor împărţiţi.
Degeaba parcurgem cărţi,
degeaba călătorim şi ne vopsim.
Ora presimţită se face praf în colbul străzii.
Oamenii cer carne. Foc. Pantofi.
Nu-s destule doar legile. Crinii
nu încolţesc din legi. Numele meu e tumult, el se scrie
pe piatră.
Eu vizitez faptele, dar nu te întâlnesc.
Unde te ascunzi tu, sinteză precară,
garant al somnului meu, lumină
dormind aprinsă pe verandă?
Palide certitudini de împrumut, nicio sărutare
nu poposeşte pe umărul meu să-mi descrie
oraşul oamenilor compleţi.
Tac, aştept, descifrez.
Poate se mai dreg şi lucrurile.
Sunt atât de puternice lucrurile!
Dar eu nu sunt totuna cu lucrurile şi mă revolt.
Eu ţin în mine cuvinte ce caută o ieşire,
dure şi răguşite,
iritate, energice,
înăbuşite de prea mult timp,
care şi-au pierdut sensul, vor numai să explodeze.
II
Iată vremea învrăjbirilor,
vremea oamenilor schilodiţi.
A mâinilor călătorind fără braţe,
gesturi obsecene ţâşnind în toate părţile.
Strada copilăriei s-a mutat.
Iar rochia roşie
roşie
acoperă nuditatea iubirii,
sub cerul liber, la vale.
Se înmulţesc obscure simboluri.
Război, adevăr, flori?
Din laboratoarele platonice mobilizate
iese un suflu ce arde feţe
