Istoric de meserie, fost diplomat şi fost „spion-şef“, Mihai Răzvan Ungureanu nu e genul de prim-ministru pe care să-l ia gura pe dinainte şi care să nu fie întotdeauna conştient de valoarea cuvintelor rostite din poziţia sa. Nu e Traian Băsescu, fost comandant de navă, care mai face cîte o „gafă“, că aşa e temperamentul lui, mai impulsiv. Declaraţia lui Ungureanu din urmă cu cîteva zile, cum că „nu putem plăti lenea la ne­sfîrşit“, trebuie aşadar luată şi interpretată ca atare şi nu ca un puseu intempestiv al unui prim-ministru enervat pe nepusă masă. În primul rînd, dovedeşte, surprinzător poate, o continuitate în raport cu „greşeala de tinereţe“ a lui Ungureanu. Pe cînd era UTC-ist la Iaşi, viitorul premier susţinea munca „fără preget“, precum şi efortul „propriu, susţinut şi constant“. Dacă luăm în considerare şi programul autoimpus de lucru („Mă trezesc la 6 dimineaţa şi muncesc pînă pot“), putem trage concluzia că Ungureanu citeşte mai degrabă Etica protestantă şi spiritul capitalismului decît Oblomov şi că va angaja ţara pe calea muncii şi a productivităţii. Dacă munca asta va fi şi bine plătită şi dacă dreptul la un loc de muncă decent nu va fi cumva sacrificat pe altarul productivităţii, astea sînt, desigur, alte poveşti şi, în momentul de faţă, doar nişte întrebări mai mult sau mai puţin maliţioase. Declaraţia despre lene a lui Ungureanu reproduce şi întăreşte nişte poncifuri dragi politicienilor români „reformatori“. În postarea care, zice-se, i-a adus demiterea de către premierul Emil Boc, Teodor Baconschi vorbea şi el despre „România vrednică, România care munceşte“, prezentînd-o în opoziţie cu „mahalaua violentă şi ineptă“. Exprimarea lui Baconschi arată că, la nivel discursiv, lenea şi nemunca devin instrumente prin care se construieşte imaginea „celuilalt“ social, un „celălalt“ care nu mai este un simplu „asistat social“, altă exprimare dragă pr