În versurile Simonei- Grazia Dima se percepe de îndată o tensiune între plasticitatea bogată, parcă torturată de-o senzualitate grea, şi sensul (ori nonsensul) pe care l-ar putea revela.

E ca o temniţă voluptuoasă a celui din urmă. Ne-am putea gîndi la o sculptură reprezentînd musculaturi triumfale în încordarea lor care se sileşte a elibera o mişcare şi totodată a o zădărnici. Are loc o competiţie între trup şi spirit al cărei loc de desfăşurare e visul încărcat, dificultuos. Impresia de oniric bătînd spre coşmaresc e adesea de neînlăturat. Tentînd a se trezi, poeta foloseşte cîteva cuvinte de ordine precum jocul, aşteptarea, melancolia: „Am găsit pe zid urme de gheare,/ semnul însîngerat al tigrului./ Dar în posteritate locul/ se va numi «odaia liniştii»./ Aici am jucat cel mai sumbru joc:/ aşteptarea. Aici, fără însemne fiind,/ m-a-nhăţat de beregată fiara. Aici/ am trăit o melancolie tonică şi aspră/ ca gerul. Şi-n pauza dintre învăţături/ am căzut în prăpastia rîsului pînă/ la capăt, iar sultanul absolut al rîsului,/ Koiemci, m-a-mproşcat cu vinuri. Ah, simt/ cum şi acum în noapte cineva/ mă sculptează pe toate feţele!” (Odaia liniştii). Practicînd anamneza, Simona-Grazia Dima ne aduce la cunoştinţă că arhetipul d-sale e arderea, confruntată cu îngheţul lumii în care s-a văzut plantată: „Am rămas/ pentru totdeauna a unui vis de foc. Şi astfel,/ mulţumesc, într-o lume rece, undei unui răspuns,/ reamintire a firului în stare să mă ducă-napoi/ înspre ceea ce, în ochiul ochiului meu,/ nu contenesc să văd” (Dulceaţă de trandafiri). Fiică a focului primar, poeta se simte datoare a reaminti mereu combustia a cărei nostalgie o poartă: „Din fluviul de flăcări/ născut atunci mă trag, din lava ce-a luat/ în sine priveliştea şi-mprejurarea, lăsînd/ pe loc apneea, absenţanfricoş ată, de eclipsă” (Fulger); „Ne priveau apoi lacomi văpăile colorate din palme” (