Să te duci la şaman cu ofranda în mîna tremurîndă, să-l aştepţi cuminte pînă-şi termină intoxicarea, apoi să închizi ochii şi să-i asculţi bîlbîielile divine, încercînd să scoţi din ele ceva ce poţi numi sensul propriei tale vieţi, ba, mai mult, sensul lucrurilor (o, orgolioasă ofrandă!). Pentru că asta vrei, vrei acces în maelstromul imaginilor din acel corp pipernicit, vrei să-l omori, să-i cumperi cu tije de cactus, cu frunze de coca ascunse în gheara de metal, cartela de acces în viziunea care pătrunde dincolo de ectoplasma lucrurilor, care poate desena închiaroscuro atît trecutul, devenirea, cît şi dispariţia a tot ceea ce este. Obiectul e mult mai trainic azi, pierirea lui nu se întîmplă în timpul unei vieţi, sau în timpul unei generaţii, el se lasă doar cotropit şi coşmarul acelui conducător de haită din subconştientul omenirii capătă carnaţie. Excavatoarele abandonate au fost „năpădite de vegetaţie“, natura îşi e, pînă la urmă, propria răzbunare asupra civilizaţiei. Semnul îşi pierde independenţa, intră în hora aceasta a lucrurilor postament, pe care se aşază şi prinde rădăcini teroarea viitorului. Organicul, nemesis, „fojgăie peste tot“, siluete îmbrăcate în trening străbat înserarea roşiatică, dovlecii punctează lunca la fel ca nişte cranii aztece. Încăpăţînarea de a cultiva, de a insista în civilizarea unui peisaj atins deja de aripa neagră a descompunerii. E cea mai ironică dintre răzbunările universului: obiectul (fetiş al orgoliului de grup, al haitei) nu e ars în focurile apocalipsei, ci năpădit, fecundat, pe tegumentul lui se aşază rădăcini minuscule, care-şi înfig ghearele, care nasc o nouă piele, suprapielea. Sălbăticia peisajului suburban, jungla care înghite (şi nu, nu încet, ci cu viteza unei filmări date pe fwd) maidanele, punctată de cadavrele neliniştite ale semnelor odinioară civilizatorii: lumea devine o imensă capsulă a timpului, ca