Îl cunosc pe Mihai Răzvan Ungureanu de cel puţin 10 ani. În diverse ipostaze, pentru că MRU a fost nu numai directorul Serviciului de Informaţii Externe, unica demnitate enunţată în ultima vreme de ziariştii obişnuiţi cu sferturile de adevăr, dar şi secretar de stat în MAE, pe vremea când Andrei Pleşu era ministru, emisar special al Pactului pentru Stabilitate, apoi ministru al Afacerilor Externe, în guvernul Tăriceanu, coordonator adjunct al SECI. Toate astea până să fie numit la SIE, în 2007. Recent a devenit prim-ministru al Guvernului României.
Consultându-i parcursul profesional şi politic nu se poate spune că Mihai Răzvan Ungureanu este un neica-nimeni, un politruc aruncat de Traian Băsescu pentru 8-9 luni în fruntea guvernului, ci se poate întrezări o mişcare strategică mai amplă. S-a vorbit despre faptul că actualul prim-ministru poate fi soluţia pentru alegerile prezidenţiale din 2014, că va reintra în politică, de partea PDL, a unei coaliţii a partidelor de dreapta, sau că va sfârşi precum Mugur Isărescu, o eternă speranţă a politicii româneşti care n-a confirmat aşteptările.
Toate premisele sună bine, dar ce ne facem cu sistemul clientelar care domină politica românească de cel puţin 20 de ani?! Cum se va descurca Mihai Răzvan Ungureanu în hăţişul de interese care leagă filiale de partid de conducerea deconcentratelor, în legăturile oculte dintre soţi, cumnaţi, fini şi bugetul de stat? Pentru că adevărata încercare stă nu în continuarea procesului de reformă, un atribut clar favorabil fostului premier Emil Boc, unde guvernul pe care-l conduce nu va mai putea face mare lucru, ci în ruperea ritmului. Ruperea ritmului în politică poate fi asemuită unei curse de maraton, în care câştigă cel care impune, pe final, viteza alergării. Un maratonist bun este considerat cel care termină cursa, dar de câştigat câştigă cel care rupe ritmul. Cam a
